Cînd am văzut prima oară reclama la votca Stalingrad m-am amuzat, apoi mi-am pus întrebarea dacă nu cumva sentimentul de familiaritate cu anecdota venea din asemănarea cu un alt spot publicitar, mai vechi. Nu am găsit răspunsul, ci cîteva locuri comune: femeia care se îmbracă pentru o întîlnire lăsînd să se întrezărească puţin din nuditatea corpului, interiorul elegant şi intim cu masa pregătită pentru doi după canoanele romantismului în vigoare (flori, lumînări aprinse), el care vine la costum cu buchet şi sticlă de băutură (vezi Stalingrad), ea care îi deschide cochet şi într-un act de seducţie îl deposedează de sticlă, îi trînteşte cu graţie uşa peste flori. El rămîne cu cozile. Restul nu contează. Sau poate că da?! Cum ar fi, de exemplu, concluziile logice pe care le-a tras, într-un moment de nervozitate, o prietenă de-a mea: "adică, prin urmare, femeile sînt nişte beţive, nu le pasă de bărbaţi..." şi altele, întemeiate pe materialul în cauză. I-aş fi dat dreptate dacă, în urmă cu cîteva luni, n-aş fi trecut de suficient de multe ori pe lîngă panoul cu efectul Axe (singurul care a reuşit să facă să cadă chiloţii unei femei numai ca să se autoelimine de pe piaţă). Ceea ce mi-a oferit şansa unor indignări repetate pînă la plictiseală. Aş fi preferat amuzamentul, dar publicitatea outdoor nu are timp (şi mai ales spaţiu) să contextualizeze. Ea revelează doar - în sensul cît se poate de etimologic al cuvîntului - lăsînd, de cele mai multe ori, alegerea registrului de interpretare la latitudinea publicului. Ca femeie, am ales să fiu ofensată şi consecventă cu mine însămi, am reuşit. Cu Stalingrad, însă... comicul obligă. Chiar şi ideologic. Ceea ce înseamnă că, uneori, pe lîngă poantă, restul - cum ar fi tratarea ei în context - contează. Alice POPESCU

Cînd am văzut prima oară reclama la votca Stalingrad m-am amuzat, apoi mi-am pus întrebarea dacă nu cumv