Cu provincialismul ne întîlnim, prima dată în mod limpede, în colţul din stînga pronaosului din catedrala de la Chartres; acolo, din acel loc de umbră şi răcoare, dacă vă veţi înturna ochii dumneavoastră spre vitralii îl veţi vedea pe Sfîntul Ioan, mărunt şi cocoţat pe umerii lui Ezechiel, iar pe dumnealui Sfîntul Marcu aburcat aşijderi pe aceia ai profetului Daniel. Ce vrea să spună alegoria respectivă nu este greu de priceput; prezentul este mititel: spaţiu pentru simţiri reci, harfe zdrobite, am putea spune. Nostalgicii lumii de pînă în 1989, dar şi aceia ai vremurilor dintre războaie, văd realitatea înconjurătoare prin policromia vitraliilor acelora. Asta din punctul de vedere istoric, în artă este altfel, dar nu cu totul diferit. Trecutul consacrat mitic stă în raport stereofonic cu arta consacrată estetic: canonul cu marginalul, cu obscuritatea care se mişcă (deodată) anapoda în frontul disciplinat al defilării comemorative a manualelor de istorie a artei şi strică pasul de front, tulbură frumuseţea păşirii, a rîndurilor, a plutoanelor, a companiilor şi regimentelor. După Tradiţie se arată la defilare Modernitatea, apoi Tradiţia Modernităţii, apoi Postmodernitatea. Pe de altă parte, dacă totul este o mişcare prin rupere atunci nimic nu e, în defilarea cu pricina, altfel decît o obştească, şi previzibilă, înscriere în tradiţia modernului, iar postmodernitatea este, hélas , modernitate numită altfel. În această situaţie, pasul se menţine, ordinea defilării nu se tulbură, odihna taxonomică şi axiologică nu e tulburată. Dacă ar fi să fie altfel, adică rupere, ieşire din rînd, atunci postmodernitatea ar fi, după spusa stîngistului Habermas, un soi de ceva neoconservatorism, o trădare a secolului al XVIII-lea, acela care fu, vorba lui Mateiu Caragiale, "cel mai falnic dintre toate". Postmodernitatea este, văzută aşa, reacţionară, o afacere de dreapta, o abando