Războiul "cald" din Vietnam a fost una dintre bătăliile războiului rece pierdute de Statele Unite, în pofida faptului că se desfăşura sub flamura unui ideal democratic şi posedă o tehnică de luptă supersofisticată. Plecarea ultimului elicopter de pe acoperişul ambasadei din Saigon cu oameni atîrnaţi de cabluri va rămîne una dintre imaginile din coşmarul superputerii învinse. Sînt peste 25 de ani de atunci şi încă experţii susţin că bătălia nu a fost pierdută de militari, ci de politicienii neputincioşi în faţa mişcării de luptă pentru pace. Modelul de atunci serveşte şi astăzi mişcărilor radicale mai mult sau mai puţin de masă, îndreptate împotriva deciziilor puterii, fără a izbuti să ajungă la amploarea sau la rezultatele de atunci. Un rezumat care poată să ţină loc de explicaţie: "Johnson avea sentimentul onoarei patriotice şi era convins că războiul era o cauză dreaptă. «Sîntem în Vietnam - a remarcat el odată - pentru că rămînem pururi devotaţi luptei pentru libertate, obligaţie morală profundă la care nu putem renunţa». Dar războiul nu se termina. Cu cît erau mai numeroase trupele trimise, cu atît era nevoie de mai multe. Cu cît se lansau mai multe bombe, comandanţii militari cereau altele. Trupele americane luptau arareori cu o armată regulată, ci se ciocneau de formaţiuni de gherilă. Duşmanul era peste tot şi nicăieri. Soldaţii, frustraţi şi disperaţi, ucideau femei şi copii, distrugeau satele şi recolta, în timp ce elicopterele şi bombardierele distrugeau ţara. Frustrările armatei au fost, probabil cel mai bine exprimate, în 1968, în timpul unei bătălii, de un comandant american: «pentru a salva oraşul, va fi nevoie să-l distrugem», a spus el cu toată seriozitatea. Numărul tot mai mare de victime, într-un război care părea imposibil de cîştigat, însoţite de dubiile formulate cu privire la raţionalitatea implicării americane într-o mică ţară, la 9000