M-am trezit, am deschis un pachet de cafea, un pachet de ţigări, apoi televizorul. La timp: Gene Kelly, Debbie Reynolds şi Donald O'Connor cîntau "Good Mornin'". Kelly a mai cîntat "Singin' in the Rain", cu un cor de foste partenere (Cyd Charisse, Lucille Ball, Gloria De Haven) şi o umbrelă. A schimbat împunsături şi bătăi pe umăr cu Frank Sinatra, pe o melodie din musical-ul Pal Joey, în care amîndoi jucaseră rolul principal, dar unul pe Broadway şi celălalt la Hollywood. A refăcut în joacă un duet din For Me and My Gal - debutul său în cinema, cu Judy Garland -, dar acum o avea ca parteneră pe fiica lui Judy, Liza Minnelli. În acel spectacol omagial (Gene Kelly, un american la Pasadena, pe Muzzik), şi-a menajat picioarele, şi-a folosit cu prudenţă vocea. Dar a făcut suficient cît să-mi schimbe ziua. Pe Fred Astaire ni-l imaginăm în ţinută elegantă, pe scenă sau într-un ring bine lustruit sau într-o cameră goală. Eleganţei sale îi prieşte un spaţiu închis. E imaculat, imponderabil, imaterial. N-ar putea să dea buzna pe stradă, într-o zi obişnuită de-a oamenilor obişnuiţi. Fantezia reprezentată de el n-ar rezista realităţii noastre greoaie. Primul oftat al realităţii ar împrăştia-o ca pe-o pulbere invizibilă. Aşa că ne invită el să privim de pe marginile lumii lui de om de spectacol, unde îşi poate dansa şi cînta propria realitate. Privind de pe margine, nici prin gînd nu ne trece că am putea să pătrundem în utopie, să ne alăturăm lui Fred Astaire. Nimeni nu e ca el, nici măcar Ginger Rogers. Uneori, trebuie să ne agăţăm de lucruri mici, precum felul cum îşi cronometrează o replică spirituală, într-un dialog dintre două dansuri, ca să ne amintim că e o persoană reală - mai reală decît greieraşul Jimminy, de pildă. Dar la Gene Kelly, utopia conţinută în musical pare mai aproape de realitate. Spre deosebire de Fred Astaire, al cărui step a fost comparat de cinev