Televiziunile noastre se încadrează în trei categorii: comerciale (a lui X, a lui Y), de partid (a lui X, a lui Y) şi publică (a cui trebuie). Indiferent însă de direcţia spre care îşi deschid telejurnalele, cel puţin un lucru îl au în comun. Anume - filmele americane din seria "oameni care au salvat omenirea şi îi îndeamnă şi pe alţii să facă la fel". I-am parafrazat pe Ilf şi Petrov ale căror cărţi despre fascinanta şi eterna tranziţie ar merita mai multă popularizare. Diverşi Sean Connery, Nicolas Cage sau Bruce Willis înfruntă monştri umani care au pus mîna ba pe un submarin, ba pe un avion, ba (cel mai adesea) pe o bombă nucleară cu care vor să ţină lumea la respect. "Răii" (jucaţi în majoritate de englezi) n-au simţul umorului, arborează un rictus feroce, urăsc democraţia şi sînt sadici din principiu. Iată însă că realitatea, care bate (ca-ntotdeauna) filmul, ne-a pus la dispoziţie un personaj ceva mai sumbru. Slobodan Miloşevici (numai bun pentru Ben Kingsley, de exemplu) îşi joacă acum rolul final în sala Tribunalului de la Haga. Telejurnalele ne oferă cu zgîrcenie forşpanuri, de fapt debile şi înşelătoare clipuri publicitare. Pînă la premieră mai e. Pentru a cîta oară, însă, se vădeşte că atrocitatea reală nu are nevoie de rictusuri sau gesturi de mînie? Miloşevici poartă cravată, zîmbeşte cu demnitate rănită. Ştie că joacă la scenă globală, joacă bine, pe cînd perfidul Occident pierde competiţia propagandistică. El alternează uimirea cu retorica bine exersată în faţa mulţimilor (primul său discurs notabil a fost de altfel cel ţinut în Kosovo, acum 13 ani, cînd a declanşat epurarea albanezilor). Slobo joacă rolul omului fără apărare, încolţit de o putere uriaşă, care a găsit un ţap ispăşitor pentru propriile sale greşeli. Lucru fals, căci el singur a decis să nu aibă avocaţi, iar declaraţia sa că nu recunoaşte instanţa internaţională de la Haga este o