" When you can't face death,

you probably ain't faced life either ."

(Bruce Willis, în următorul film) "Dom'le, n-o mai duci mult!" Cînd nu e o glumă, vestea aceasta e aproape imposibil de rostit. Atunci cînd e adevărat, adicătelea subiectul chiar e cu un picior în groapă, românii nu consideră adevărul o impoliteţe, ci de-a dreptul o barbarie. Cum aşa, să-i spui celui care moare să-şi ia măsură de sicriu? Asta nu se face pe la noi. În mai toate spitalele şi policlinicile patriei, pacientul nu e niciodată tratat ca un individ responsabil şi cu care se poate sta de vorbă. Cutuma cere ca mai întîi să fie chemată familia, iar dacă aceasta decide că bietul bolnav nu va afla de tumora neoperabilă de pe creier, medicul îşi ţine diagnosticul pentru el. Nu sînt rare cazurile cînd omul moare convins că mai trage un pui de somn şi că, cine ştie, săptămîna viitoare poate că dom' doctor îi va da foaia de externare. Alţii zac prin spitale pînă le sună ceasul, pentru că familiile nu vor să-i ia acasă, de teamă că asta le-ar stîrni suspiciunea. Muribundul nu trebuie în nici un caz să înţeleagă ce i se întîmplă. De ce? E moartea o boală ruşinoasă? Sau exerciţiul zilnic al minciunii uzuale nu ne pregăteşte deloc pentru adevărurile cele mai dureroase? Cam prea adîncă explicaţia. Şi oricum, în toată lumea civilizată se minte pe rupte - însă în alte ţări măcar, doctorii îţi spun cînd e cazul să-ţi rezolvi problemele de pe lumea asta. Sînt locuri în care există chiar formule standard. Manualul internistului britanic spune că veştile proaste trebuie comunicate cu tact, pe îndelete şi cu formule prestabilite: "mi-e teamă că trebuie să vă spun că tumoarea pe care o investigăm pare..." sau "mă îngrijorează starea ficatului dumneavoastră...". La noi, cum spuneam, nici măcar cu binişorul nu afli că trebuie să-ţi faci testamentul. Numai că, fireşte, unii îşi dau seama despre ce