Orice naţiune se legitimează în primul rînd prin istorie. Istoria, la rîndul ei, are nevoie de atestări. Iată de ce naţiunile, cel puţin de cînd şi-au dobîndit conştiinţa de sine, şi-au venerat sau măcar şi-au îngrijit monumentele, fie că e vorba de castele, cetăţi, palate, statui sau ruine. Din nefericire, istoria multor popoare (şi românii nu fac deloc excepţie) atestă şi etape de alienare, cînd conducători sau regimuri întregi, în dorinţa de a se legitima pe sine, se războiesc cu trecutul distrugîndu-i mărturiile. România nu a avut şansa de a avea o Vale a Loarei (nu e locul aici să discutăm din ce motive), iar atunci cînd locuitorii ei au aflat că există una, că există un Luvru, un Versailles, au început - mai ales spre sfîrşitul secolului al XIX-lea - să construiască "în genul...", "în stilul...", botezîndu-şi locuinţele pompos. Astfel, o casă mai mare s-a numit palat, iar palatele au fost numite castele, ctitorii lor nedîndu-şi seama că era cam tîrziu pentru turnuri şi creneluri. De multe ori au avut îngîmfarea de a nu asculta nici măcar sfatul unor oameni de meserie. Obiceiul s-a păstrat pînă azi, cînd protipendada parvenită nu mai poate să-şi construiască pur şi simplu case, ci doar de la vile în sus. Să nu-l uităm (cum am putea oare?) pe Ceauşescu, cel care, frustrat că s-a născut într-o ţară fără piramide, şi-a construit una pentru sine. Multe, puţine, de bun gust sau kitsch, construite de noi sau primite cadou de la alţii, am avut şi noi zestrea noastră de monumente. Şi a venit un regim politic "sănătos" să ne scape de o atare povară costisitoare. Băieţi modeşti, de la ţară, comuniştii români au considerat cartierul Primăverii drept supremul standard al luxului, astfel că le-au făcut vînt proprietarilor (mici funcţionari, nu mai mult) şi s-au instalat în casele din acest perimetru. Adevăratele palate şi case boiereşti au fost lăsate de izbelişte, la