În primăvara aceasta se împlinesc exact 31 de ani de cînd am pus pentru prima oară piciorul în România. Fără să mă laud, cred că acum cunosc un pic ţara, pe românii şi ungurii din România, diferenţele sociale şi culturale. De-a lungul acestor ani, am observat o mulţime de fenomene, în unele am fost direct implicat: ele se referă la raportul cu străinul, dar un străin care nu este nici turist cultural, nici turist universitar, nici membru al grupurilor organizate de agenţiile de turism în staţiunile balneare. Urăsc călătoriile de dragul călătoriilor. Experienţa mea românească se referă mai întîi, în anii comunismului ceauşist, la lunile de cercetare antropologică, istorică, în general culturală. Apoi, după 1989, cercetare sociologică, de fapt filozofică, dublată de predarea în învăţămînt, la secţia de filozofie a Universităţii din Cluj. Această experienţă existenţială implică traiul cotidian într-un oraş, într-un cartier, într-un imobil, împărtăşind traiul cu vecinii, inclusiv muncile rurale de primăvară pentru curăţarea spaţiilor verzi de lîngă rezidenţă. S-a spus şi s-a scris adesea, că eu sînt cel mai român dintre francezi, nu pentru că după 1990 nu s-ar fi instalat numeroşi francezi în România, căsătoriţi şi trăind aici; totuşi, privilegiu al vîrstei, dar şi al înclinaţiei spre aventură (şi nu spre turism), puţini au observat la faţa locului ultima perioadă a comunismului, amănuntele transformărilor colective şi individuale care au afectat ţara. Cu riscul de a şoca, îndrăznesc să afirm că printre mentalităţile durabile se înscrie şi atitudinea faţă de străin: acum ca şi în anii '70, ea oscilează între supunerea faţă de voinţa lor, când au putere şi bani, resentimentul mascat faţă de aroganţa lor, întemeiată doar pe vanitatea de a aparţine unei ţări bogate şi gelozia (ba chiar ura) faţă de cei ce au încercat sau încearcă în mod onest să sesizeze diversele fa