Aşadar, instalat - după succesul Lolitei - în Elveţia, la Montreux (într-un apartament din hotelul Palace), Nabokov este solicitat să dea interviuri de către multe reviste şi posturi de radio, în special britanice şi americane (Life, BBC, Vogue, Novel, Time etc.). Printre jurnalişti, cîteva nume sonore, ca Alvin Toffler (care vine din partea revistei Playboy) şi Martin Esslin (pentru The New York Times Book Review). Nabokov refuză orice discuţie "în direct", cere întrebările în scris, răspunde tot în scris, după care corectează textul cu o grijă maniacală, ca nu cumva să se strecoare vreo greşeală sau o virgulă să nu fie la locul ei. Se consideră incapabil de spontaneitate şi inapt pentru oralitate: chiar cursurile universitare (acele admirabile lecturi din Proust, Tolstoi, Cervantes, Flaubert, Gogol etc.) erau, pretinde el, în întregime dictate. Jurnaliştii se deplasează, totuşi, la Montreux (ceea ce e, omeneşte, de înţeles), pentru a se "impregna" de atmosfera locului; oricum, chiar dacă jurnalistul mimează dialogul, Nabokov se mulţumeşte să citească răspunsurile deja trimise (nu altceva face atunci cînd acordă un interviu postului new-yorkez de televiziune Canal 13). Cum nu acceptă nici o modificare a textului scris, apar situaţii amuzante. Un anume Alfred Appel, Jr, trimis de o revistă universitară, Wisconsin Studies in Contemporary Literature, îi pune întrebări lungi, sofisticate şi pline de referinţe erudite. Una din ele sună astfel: "Se poate oare spune că Invitation to a Beheading şi Bend Sinister iau forma unor parodii ale romanelor anti-utopice unde nucleul ideologic este suprimat - ceea ce face ca statul totalitar să devină o metaforă extremă şi fantastică a încarcerării spiritului, încît conştiinţa înlocuieşte politica drept subiect al cărţii?". Răspunsul lui Nabokov: "Da, e posibil". Dar pe cît de mefient e romancierul în relaţiile sale cu ziarişt