De mult clişeizat el însuşi, cîndva onomatopeicul cliché pare să-şi fi pierdut sonorul... Lexem franţuzesc inventat în mecanicul secol al XVIII-lea, precum ustensila tipografică care îl articula, cliché imita sunetul matriţei aplicate pe metalul topit. Ce viitor glorios avea să aibă această manevră constitutivă a reproducerii mecanice studiate două secole şi un sfert mai apoi de riguros criticii adepţi ai Şcolii de la Frankfurt! Clic face acum şi pentru noi aparatul foto, iar, într-un limbaj al postmodernelor confluenţe lingvistice, penibil de simpla operaţie a mouse-ului de la computer s-a instalat lejer, fără jenă morfologică, în bogat flexionara română: clicare, adică clichezi şi, gata, iar, dacă te răzgîndeşti, declichezi şi, iar, gata! Clic, făcea - în epoca spaţiului (încă) fizic, adică nu virtual - matriţa, pentru a emancipa durabilul metal din starea de amorfă generozitate naturală, după intervenţia umană a trecerii prin foc. În minte ne răsare pe loc dichotomia lévi-straussiană: le cru faţă de le cuit, civilizaţia ceasornicului faţă de cea a motorului, modelul civilizator rece faţă de cel cald. Oamenii băteau monedă de o groază de vreme, la vremea la care francezu' omologa utilul cliché în Europa cu extensii coloniale, doar că mirabila matriţă nu devenise ireversibil un angrenaj mare cît invenţia modernităţii timpurii numită societate. Despre "noi, grecii", adică lumea civilizată, vorbea cu aplombul conferit de siguranţa celor scrise Herodot, institutorul categoriei "ei, non-grecii", adică lumea nearticulată. Cu aceeaşi mîndrie ecumenică, romanii aveau să patenteze finul articulus, adică diminutivul lui artus, prin care înţelegau îmbucarea unei părţi cu următoarea, într-un mecanism - o "articulaţie". Printr-o logică "cibernetică" (kybernetiké techné era arta de a guverna), grecii pavaseră drumul şi către mecanica macrosocietală a modernităţii noastre