Criza americană de stereotipuri

şi ingeniozitatea românească Or fi Statele Unite simbolul abundenţei capitalismului, dar oferta de stereotipuri pentru români este slabă. După 8 ani de studiat şi predat aici, colecţia mea de stereotipuri arată jalnic. Începe, puţin promiţător, cu bunicul colegei mele de apartament, urmărindu-mă dintr-o cameră într-alta cu un aparat de filmat recent achiziţionat şi cerîndu-mi să execut o diagonală acrobatică. Cu fiecare tură prin apartament mai racolăm un nou membru al familiei jenate, încercînd pe diferite voci să-l educe pe bunic despre gimnaste şi stereotipuri. Conciliant, bunicul promite să renunţe la numărul meu acrobatic dacă mă schimb în costumul tradiţional de ţigancă şi dansez în faţa aparatului. Cu urme de etnografie demodată şi bonomă senilitate, aceste stereotipuri sînt o pradă uşoară pentru orice colecţie, uşor de pironit sub sticlă ca un exponat clar şi neajutorat. E greu să te simţi ofensat sau ameninţat de ele, în parte pentru că, dacă cineva este exotic, în cadrul american al poveştii mele, e mai degrabă bunicul autohton decît studenta străină, o prezenţă obişnuită în haosul cotidian al unei societăţi care, precum familia jenată, e mai ocupată să dezamorsese vechi prejudecăţi decît să creeze noi stereotipuri. Asta nu înseamnă că plutim într-o lume ideală, în care comunicarea se face de la suflet la suflet, minte sau gură, fără intermediul rigid al stereotipurilor. Dar avantajul nostru este că, neexistînd prea multe stereotipuri pentru români, nu te trezeşti dis-de-dimineaţă cu o stampilă pe frunte pe care o porţi toată ziua. În mintea interlocutorilor tăi, eşti de cele mai multe ori vag legat de un alt stereotip mai general: est-european încruntat mirosind puternic a tutun şi vag a olimpiade de matematică, european citit şi snob, sau antisemit etc. Îţi rămîne posibilitatea să navighezi printre diferitele