Adam şi Eva au şanse mari să fi fost primii emigranţi: izgoniţi din rai, ei au căpătat, o dată ajunşi pe pămînt, statutul de străini. Tot ei au fost şi primii străini despre care nu au existat stereotipuri. De ce? Pentru că pe atunci nu existau alţii care să le observe trăsăturile şi să le generalizeze. Poate că tocmai de aceea, Adam şi Eva au fost singurii străini fericiţi. Oricît de constrîngător ar fi imperativul corectitudinii politice, oricît de severe ar fi penalizările lumii contemporane pentru generalizări referitoare la alte naţionalităţi, stereotipurile despre străini sînt inevitabile. Cu toţii ştim foarte bine cum e neamţul, cum e francezul, cum e americanul. Redusă la o trăsătură unică, la o caricatură, imaginea lor este cel mai adesea negativă. Străinii ne sînt simpatici, doar cînd ne sînt inferiori, pentru că ei nu sînt ca noi, adică deştepţi, corecţi, muncitori etc. Pe de altă parte, ne temem de străini: cei ce vin în ţara noastră

vin să ne submineze economia, să ne fure Ardealul sau s-o ia de nevastă pe vecina de la bloc. Clişeele şi stereotipurile devin atunci vădit negative şi riscă să blocheze orice dialog. La rîndul nostru, ne lovim la tot pasul de clişee atunci cînd noi înşine sîntem străini: de cele mai multe ori, imaginea pe care o au alţii despre noi ne enervează - cu atît mai mult cu cît nici nu prea putem să contracarăm cu argumente stereotipurile negative despre români. Pînă la urmă, stereotipul (prejudecata) e doar un instrument al cunoaşterii prin care definim ceva despre care ştim prea puţin - iar în confruntarea cu realitatea încercăm, sîrguincioşi, să descoperim elementele definiţiei. Ce se întîmplă însă atunci cînd clişeele noastre despre străini ne sînt contrazise de realitate? Un englez nepoliticos, un ungur care ţine cu Steaua, un sîrb tolerant devin doar nişte excepţii de la regulă, iar clişeul persistă . Matei MART