H.-R. Patapievici imi este drag. L-am „cunoscut“ mai intii gratie tembelei si desantatei mediatizari la care l-au supus unii dintre actualii nostri „directori de constiinta“, in fapt bieti cimpanzei mediatici rataciti pe o scena dezolant de goala si luati de marele public drept ceea ce nu sint, tocmai din cauza cumplitului vid de personalitati reale de care sufera vremea noastra de acum. L-am cunoscut citindu-i articolele si cartile sau vizionindu-l pe mai stiu eu care post de televiziune, desigur, inainte de noiembrie 2000, dupa care, din cauza „schimbarii schimbarii“, n-a mai fost nici interes si nici loc pentru (inca) tinarul eseist. Pina la urma, cred ca l-am cunoscut cu-adevarat abia in urma contactului direct si laborios la care ne-a obligat colaborarea noastra intru realizarea revistei Tirgului International de Carte Gaudeamus, ragaz de doua editii consecutive. Experienta de a lucra cu H.-R. Patapievici, pentru mine cel putin, a fost una edificatoare si exemplara. Omul arata altfel decit personajul mediatic. Cred ca nu mai este nevoie sa spun ca, de fapt, operam cu o prejudecata, cu o falsa imagine construita si indusa persuasiv de mass-media. Omenia insului Patapievici mi s-a parut remarcabila prin simplitatea, naturaletea si dezinvoltura cu care se relationa la mediul in care fusese „aruncat“ pentru citeva zile: redactia Revistei Radio România. Nimic din morga de „intelectual scortos“ si „spirit nepereche“ in care fusesem obligat sa cred pina atunci. Omul era normal, amabil si cooperant. Stia sa glumeasca, era tolerant si sensibil la ideile celor ce-l anturau, stiind totodata sa fie ferm atunci cind situatia o impunea. Despre inteligenta si imaginatia sa banuiesc ca nu mai e cazul sa vorbesc. Imi inchipui ca nici cel mai crunt dusman al lui nu le-ar contesta. Asadar, una peste alta, pot sa afirm raspicat ca H.-R. Patapievici m-a fermecat, adaugind la respect