Ceea ce supun cititorului cu referire la cazul pe care il prezint se inscrie, printre altele, intr-un domeniu mai aparte, neabordat pina acum cu rigoarea stiintifica si cu probitatea morala cuvenite: cel al masluirilor si falsificarilor istoriografiei brancusiene de la noi.
Ca sa evit orice confuzie, precizez ca nu este vorba de obisnuitii promotori binecunoscuti ai unor actiuni de scandal si senzatie, interesati in a acredita lansarea pe piata a unui maldar impresionant de falsi „Brancusi“. La acest capitol, daca e sa procedam cu raspundere si seriozitate profesionala, nici teoria si nici istoria artei nu au a fi implicate si a-si spune cuvintul.
Fara a-mi ingadui generalizari, am in vedere acea istoriografie brancusiana care, cel putin judecind dupa aparente, ofera garantia unei autoritati profesionale de inalta calificare si care, oricum, s-a ilustrat printr-o seama de contributii informationale si cumpaniri de valoare vrednice de luat in considerare si de a fi elogiate. Nu sint grabit nici sa recurg la nominalizari, cita vreme cei care se simt vizati nu reactioneaza intr-un mod care sa ma oblige s-o fac, intentia mea nefiind sa provoc si sa alimentez o polemica; asertiunile mele, chiar daca nu-si pot afla aici o dezvoltare mai ampla, sint totusi rezultatul unei cercetari asidue, soldate cu o studiere metodic argumentata si pe deplin probanta, cu texte si documente.
In sprijinul demersului meu, dar numai ca unul dintre numeroasele argumente, acesta presupunind o sumedenie de intricatii subiacente, cu deosebire bogate in continut, vine si episodul ultimei mele intilniri - in dupa-amiaza zilei de 22 aprilie 1997 - cu Mircea Balanescu, fost ministru plenipotentiar al Romaniei la Paris intre aprilie 1956 si iunie 1960. Convorbirea mea cu dinsul e de o importanta capitala din mai multe puncte de vedere. Ea ne permite sa facem cunosti
