Daca ar fi fost semnata de un necunoscut, Omul recent ar fi ramas o carte oarecare, necomentata, fara impact. Ambitioasa, de „larga cuprindere“ - dar greoaie, stufoasa, indigesta. „Filozofica“ - dar alunecata rapid in politica, si anume intr-un discurs ideologic de un conservatorism radical, izolat in mitul unei modernitati stagnate la mijlocul propriei sale evolutii, incapabil sa inteleaga filozofia sociala a postmodernitatii si, mai rau, sustinator - de aceea - al unor idei antidemocratice. In cazul unui autor obscur, n-ar fi fost decit inca un titlu adaugat pe o lista de ciudatenii anacronice. Nimic deosebit: de la romantism incoace, n-a fost niciodata penurie de idei „retrograde“, de exaltari ale unor fundamente din trecut, de - adica - „fundamentalisme“ de toate felurile…

Insa cartea e semnata de H.-R. Patapievici, una dintre vedetele intelectuale ale perioadei pe care o traversam. In consecinta, are vizibilitate si impact, venind in trena popularitatii autorului ei. I se cuvine - de aceea - toata atentia critica, mai ales daca se dovedeste cu adevarat radical-conservatoare, antidemocratica, „fundamentalista“.

Rezumat

Desi - spuneam - stufoasa si greoaie, cartea lui H.-R. Patapievici nu e greu de rezumat, caci, dincolo de aspectul „savant“, „erudit“, „filozofic“, e construita - de fapt - pe teze foarte simple. Le-a rezumat si singur, in Cuvintul inainte al Omului recent, in alte interventii publicistice (cel mai limpede intr-un articol- „avanpremiera“ a cartii, aparut in numarul inaugural al suplimentului cultural al ziarului Cotidianul, seria noua), le-a formulat programatic si repetitiv de-a lungul cartii si le-a mai dezvoltat o data in Cuvintul inapoi (sic!), text al unei conferinte folosit ca postfata.

Rezumind aceste rezumate, iata ce sustine H.-R. Patapievici. Modernitatea ar fi ajuns intr-un stadiu excesiv, eventual in postmodernis