Ca în aproape fiecare week-end, mi-am propus şi săptămâna trecută să las deoparte pesimismul, obsesiile catastrofice, umoarea neagră şi să intru în rândul oamenilor. De la o vreme, mi-am dat seama că vorbesc ca proasta-n târg, ridicând tonul şi gesticulând energic, pe când cei din jur par să fi deprins mersul pe vârfuri şi vorbitul prin pâslă. într-adevăr: răsfoiesc presa, mă uit la televizor şi o tăcere mormântală s-a aşternut pretutindeni. Punch-iştii de altădată au coborât garda, scrimerii polemicii s-au retras prin vestiare iar trupele de asalt ale reporterilor au fost înlocuite de copii de trupă specializaţi în imnuri de slavă înălţate noilor sfinţi ai politicii.

Asemeni autorului din vechime, exersez şi eu tema "ubi sunt", sperând că această amorţire nu e decât liniştea dinaintea furtunii. Adică a curăţeniei morale de care mă încăpăţânez să cred că avem nevoie mai urgentă decât de aer. Falsele dezvăluiri din presă, acuzaţiile de corupţie şi ameninţarea cu procese nu sunt decât o perdea de fum, în spatele căreia se desfăşoară marile partide de poker cu viaţa noastră. Singurul moment în care mi-am spus că nu e totul pierdut s-a consumat într-o noapte târzie, mult după miezul nopţii, când două fătuci jurnaliste, frumoase foc, l-au încolţit pe Văcăroiu ca pe hoţii de cai, aducându-l în situaţia ca, deşi treaz, să se bâlbâie lamentabil şi să admită că marele său profesionism, în numele căruia a fost plătit cu miliarde de lei ca şi consultant, nu e decât un banc sinistru.

însuşi faptul că preşedintele Senatului se lasă interogat, la ore mici, la telefon de reporterii unui canal de televiziune obscur spune ceva despre absenţa criteriilor din lumea noastră. Partea proastă e că preşedinţia lui Văcăroiu nu e altceva decât încă una din fraudele pe care puterea neo-comunistă şi le permite, sfidând cu neruşinare destinul acestei ţări. Dacă Văcăroiu e un