Ioan Flora prezintă anumite avantaje ale poetului ex-centric. Născut în Banatul sîrbesc (în 1950), a debutat la douăzeci de ani, cu volumul Versuri, la Editura Libertatea din Pancevo, apărînd editorial pentru prima oară în România cu Fişe poetice, la Cartea Românească, în 1982, ediţia publicată în Iugoslavia datînd din 1977. Şi alte culegeri de versuri ale lui Flora au beneficiat de regimul dublu al apariţiei, atît în spaţiul iugoslav cît şi în cel românesc. Credem că nu e trebuitor a insista pe ideea lărgirii orizontului creator, prin rădăcina iugoslavă a acestui român dintr-o ţară vecină, rădăcină ce a acumulat, pe lîngă energiile specifice, şi pe cele europene, într-un grad diferit de ceea ce s-a petrecut în ţara noastră, dată fiind natura relativ liberală a comunismului lui Tito. Pluriculturalitatea constituie o premisă, pentru a zice aşa, nativă a producţiei în cauză. Cu îndreptăţire observă Gheorghe Crăciun, în prefaţa volumului Scriptor, ce alcătuieşte obiectul prezentei cronici, că "există în natura poetică a lui Ioan Flora o evidentă teamă de închidere şi o aspiraţie secretă spre ubicuitate şi încadrarea în direcţii poetice neortodoxe". Această tendinţă spre "deschidere" e mai complexă decît o simplă mişcare de absorbţie culturală, dar o include la vedere, în date categorice. Să precizăm că impregnarea culturală remarcabilă a poetului nu-i atenuează spiritul de independenţă, voinţa de a-şi marca un traseu personalizat. Dimpotrivă, e un instrument eficace al unei atari aspiraţii, îngăduindu-i delimitări, opţiuni, strategii care-l situează pe eşichierul epocii literare în curs, în deplină conştiinţă de cauză. Tocmai această postură de poeta doctus (numai condeiele insuficient receptive, sumar instruite, retardate mai sînt dispuse a vedea într-însa o alternativă păguboasă la "inspiraţia" ce ar trebui să cînte aidoma unei ciocîrlii ivite prin generaţie spo