De la un anumit punct al vieţii noastre, oricare centenar devine neverosimil. Dar sintagma "centenarul Anton Holban" cuprinde, în mod special, tot atâta perplexitate cîtă tristeţe; şi aceasta nu doar din cauză că autorul s-a stins extrem de tînăr (la fel ca M. Blecher ori Mihail Sebastian), ci şi din cauză că spiritul operei lui Anton Holban ne pare contemporan, în cel mai acut sens al cuvîntului. Percepem clar statutul unei operei neterminate, iar în cazul unei eterne promisiuni, ce sens mai poate avea noţiunea de "centenar"? Semi-centenarul morţii autorului, în anul 1987, ne-a surprins la fel de nepregătiţi, psihologic vorbind, ca şi centenarul naşterii lui, ce ne ajunge acum din urmă; şi ne găseşte în aceeaşi stare de spirit - uluitoarea neîncredere. Die Toten bleiben jung, titlul romanului unei cunoscute prozatoare, se potriveşte autorilor care nu doar au murit tineri, ci au făcut din tinereţe axa definitorie a operei lor.

Ca idee şi ca instituţie, centenarul rămîne străin de scriitorul Anton Holban şi din alt motiv: gloria operei sale este prin excelenţă postumă. A existat, fără îndoială, şi în epoca interbelică un mic grup de admiratori, spirite penetrante, care au remarcat originalitatea frapantă a scrisului său, dar gloria reală se iveşte abia în jurul anului 1970. Doar de acum încolo analiştii prozei interbelice româneşti încep să găsească în Anton Holban referinţa inconturnabilă.

în timpul vieţii, unchiul său, E. Lovinescu, mai vîrstnicii G. Călinescu şi Camil Petrescu, precum şi colegii de generaţie (Pompiliu Constantinescu, Octav Şuluţiu, Mihail Sebastian) ridicaseră rezerve serioase cu privire la stilul lui Holban şi la logica prozelor sale. Ce-i drept, există o notabilă excepţie interbelică: unul dintre contemporanii lui Holban l-a luat pe scriitor în serios încă de la primul său roman important. E vorba de Eugen Ionescu. Genialele s