Într-o scrisoare către un destinatar necunoscut, datată 1880 sau 1881, Eminescu scria despre Harieta, în chip admirativ-ironic: "Mai am o soră, un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I şi c-o înţelepciune naturală cum rar se află". Poetul adăuga cu o tristă resemnare: "dar ea-i pe jumătate moartă, căci e lovită de apoplexie."
De fapt Harieta era infirmă, neputând umbla decât ajutată de nişte foarte rudimentare proteze din fier. Boala o contractase la vârsta de cinci ani. Putea fi vorba de poliomielită. Dar cine la ora aceea, cunoştea o asemenea maladie şi, mai ales, remediile, tratamentul adecvat? Gheorghe Eminovici a dus-o la tratament la Teplitz, dar fără rezultat.
Din scrisorile Harietei trimise Corneliei Emilian, publicate în anul 1892 la Iaşi, la Editura Şaraga, republicate în 1933 de I.E. Torouţiu în Studii şi documente literare (vol. IV), se poate reconstitui dramatica zbatere a devotatei surori a poetului de a încerca să-şi vindece fratele, sperând într-o tămăduire miraculoasă.
Aceste epistole ale Harietei cuprind o perioadă de doi ani: din mai 1887 până în iunie 1889, răstimp în care, datorită îngrijirilor Harietei, Eminescu îşi revine şi poate pleca din nou la Bucureşti.
Destinatara acestor scrisori era o doamnă din protipendada ieşeană. Ardeleancă stabilită la Iaşi prin căsătoria cu un profesor universitar, Cornelia Emilian a înfiinţat o şcoală profesională pentru tinerele fete sărace, sub patronajul societăţii Reuniunea femeilor române, a cărei întemeietoare era.
Cornelia Emilian, femeie cultivată, preocupată de aspectele sociale culturale a lansat liste de subscripţie în toată ţara pentru ajutorarea lui Eminescu, bolnav şi lipsit, la ora aceea, de orice fel de mijloace materiale. Datorită acestei cucoane poetul a şi fost trimis, două veri consecutive la băile Hall.
Aşadar, Cornelia Emil
