A apărut încă o carte pentru cei care nu înţeleg, cum spunea Radu Cosaşu, pentru cei care nu înţeleg cea mai importantă problemă a istoriei secolului trecut: cum a fost posibil comunismul în România postbelică. Cartea alcătuită de Vasile Igna nu e însă nici explicativă, nici acuzatoare. Spre deosebire de volumele Anei Selejan, care dezvăluie şi acuză, Subteranele memoriei e o carte care apără, care salvează ce se mai poate salva din onoarea intelectualilor români de la sfîrşitul anilor '40 şi începutul anilor '50. Se poate vorbi despre asta fără a cădea în ridicol, fără a mitiza cele cîteva gesturi de rezistenţă, dar şi fără a le uita undeva într-o subterană a memoriei colective pe care în focul reproşului general o trecem de obicei cu vederea. Nu toţi au colaborat, nu tuturor le-a fost frică, sînt mulţi cei care au riscat totul (şi au pierdut tot) în numele demnităţii. Aceştia sînt cei care alcătuiesc astăzi această carte tîrzie, cei care îşi iau revanşa dincolo de închisori, de exil şi de moarte şi pe care n-avem voie să-i uităm.

După cum spune într-un foarte interesant studiu la începutul antologiei (Preliminarii la schiţa unei istorii a rezistenţei culturale în România), Vasile Igna face parte din generaţia optimistă care a apărut după 1965, aceia care au întreţinut pentru cîţiva ani iluzia ca România s-ar putea întoarce la normalitate. Lipsea însă veriga care i-ar fi unit pe tinerii de atunci de rezistenţii anilor '40-'50: "Simţeam ca pe o traumă personală faptul că, spre deosebire de vecinii noştri, cărturarii români au acceptat dictatura fără să se opună sau să se revolte. Acesta era durerosul, imensul gol care se interpunea între noi, cei de la mijlocul anilor '70, şi cei ce - la ieşirea din al doilea război mondial - reprezentau valorile pe care intenţionam să clădim o altă Românie."

Textele adunate aici fac dovada că a existat o anumită