Continuă să circule, în şcoală şi în afara ei, un tipar de interpretare lingvistică nepotrivit şi adesea fals: conform acestuia, personajele lui Caragiale, inculte şi eventual odioase, vorbesc "cu greşeli de pronunţare şi de gramatică". Caracterizări de acest gen, chiar adevărate în unele cazuri, sînt extinse asupra situaţiilor - mult mai numeroase - în care diferenţele faţă de limba standard de azi (reperul implicit al judecăţilor în cauză) sînt doar de natură istorică sau regională: personajele folosesc forme vechi sau dialectale, marcate sociolingvistic, dar nu pur şi simplu "greşite". Abuzul judecăţii a fost desigur remarcat de lingvişti, de stilisticieni şi critici literari. îl întîlnim totuşi frecvent în situaţiile concrete, în legătură cu forme al căror statut nu a fost suficient verificat şi pe care, cu mare uşurinţă, nu numai elevi şi studenţi, dar adesea şi profesori şi exegeţi le numesc "stîlciri", "deformări", "erori" etc. Meditaţia asupra acestor situaţii ar putea să înceapă cu un text în care e tematizată (şi dramatizată) chiar disputa asupra corectitudinii lingvistice. Cum se ştie, în D-l Goe... mam'mare utilizează forma marinel, mamiţa e convinsă că varianta corectă este marinel, iar tînărul Goe le corectează - "Vezi, că sunteţi proaste amîndouă?" - cu argumentul formei mariner. Tentaţia mare este de a interpreta acest dialog ca exemplu de supralicitare a abaterii, într-o lipsă de repere asemănătoare cu cea presupusă de soluţia conflictului din O scrisoare pierdută, printr-un Agamiţă Dandanache "mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu". Fără a anula efectul comic al unei greşeli corectate prin altă greşeală, ar trebui totuşi să folosim fragmentul şi ca o parabolă a autosuficienţei în confruntările întemeiate pe convingeri lingvistice. Cititorul însuşi riscă să aibă prea multe şi prea comode certitudini. Vechiul studiu al lui