Cînd Walt Disney a avut ideea de a înfiinţa un parc tematic de distracţii, fratele său Roy i-a replicat că "şi-a pierdut uzul raţiunii", iar cei mai mari specialişti americani în parcuri de distracţii cărora le-a trimis proiectul i-au spus s-o lase baltă. Şi totuşi, Disneyland a fost deschis pe 17 iulie 1955, iar în prima lună a avut peste un milion de vizitatori. Astăzi, reţeaua Disneyland s-a extins în toată lumea şi are încasări de miliarde de dolari. Plus un semi-eşec: EuroDisney de lîngă Paris, în care ani la rînd s-a încasat doar o treime din ceea ce se estimase, pentru că iniţiatorii proiectului n-au ţinut seamă de modul de viaţă şi de a se distra al francezilor/europenilor. Aceştia nu rămîn mai multe zile în parc, cum fac americanii, ci vin dimineaţa, dau o raită, frecventează două-trei amusements, iar spre seară se întorc în Paris, să mai viziteze şi altceva. Asta înseamnă că hotelurile şi restaurantele din EuroDisney stau mai mult goale; or, în sistemul american, tocmai acestea aduc veniturile cele mai mari. Transferaţi în inima Europei, proiectanţii au comis o gravă eroare de apreciere a comportamentelor şi consumurilor culturale de pe bătrînul continent: europenii nu s-au lăsat "ţinuţi" în parc mai mult decît obişnuinţele şi tabieturile lor le-o permiteau. Reţeaua Legoland, în schimb, care a construit primul parc în 1968, la Billund, în Danemarca, iar apoi s-a extins în alte locuri din Europa şi chiar în California, merge din plin. Principiul e simplu şi eficient: lumea e reconstruită la scară din mici "cărămizi" asemănătoare cunoscutelor piese ale jucăriilor Lego; 300 de muncitori asamblează castele, trenuri, oraşe întregi ("cetatea filmului" din Los Angeles, de pildă, pentru care a fost nevoie de 1.500.000 de piese) sau chiar animale înalte de 9 metri. Părinţii îşi aduc copiii aici nu doar pentru a se distra, dar şi pentru că pot învăţa şi experi