Bucureşti, anii '70, bloc, etajul şapte. Eram copil cînd una din bunicile mele - cea fistichie! - a venit într-o zi la noi şi i-a adus fiului său, alias tata, un cocoş. Aşa, cadou de ziua lui. Ha, ha, ha, unde-l punem... pe balcon. Toate bune şi frumoase, continuăm celebrarea, uităm complet de cocoş, ne culcăm. Da, dar nu uită el de noi: la ora trei din noapte, ca orice cocoş respectabil, începe să cînte. Tata, iute la mînie, în special cînd era vorba de somnul lui, îl ia şi-l închide în cămară - de unde îl ia din nou dimineaţa, îl duce la loc în balcon şi-i ia, de data aceasta, beregata. Toată păţania se termină într-o notă optimistă la prînz, cu o excelentă ciorbă de cocoş. Alţii nu şi-au sacrificat cocoşii; ei se pot auzi încă şi astăzi prin diverse cartiere ale oraşului. Pentru cineva din afara realităţii bucureştene, aceste sunete au un pitoresc straniu (vorba unui prieten englez venit în vizită). Un decalaj de imagine citadină pe un fond sonor sătesc. O încercare de îmbinare a vieţuirii la oraş cu elemente ale cadrului natural de la sat sau, mai pe româneşte, o îmbinare a utilului cu plăcutul. În fapt, o nevoie de evadare, de întoarcere la natură. Din păcate, cei mai mulţi dintre români nici nu mai observă neconcordanţele. Ideea oraşului-sat, promovată de Engels, a triumfat în cele din urmă - de altfel, după atîta propagandă, ar fi fost şi nefiresc să nu fie aşa. Anii industrializării masive din timpul comunismului şi-au pus amprenta nu numai pe fabrici, uzine şi mediul din interiorul lor. Pe vremea aceea, mulţi şi-au lăsat gospodăriile de la ţară şi au venit la oraş. Miraj-miraj, apă curentă, chiar caldă, nu tu sobă, lemne, cenuşă... totul pe nivel, mic, strîns la un loc - boierie! Din păcate, blocurile nou construite în care au fost iniţial cazaţi ţăranii-muncitori au adăpostit, în intenţia de egalizare socială a momentului, şi alte categorii sociale