Alexandru Beldiman, preşedinte al UAR pînă acum trei ani, este în primul rînd un creator de instituţii. Însăşi păstrarea echipei sale de dinainte de 1989 şi în practica privată vorbeşte despre acelaşi spirit de echipă pe care, la o scară mult mai amplă, l-a imprimat uniunii pe care a condus-o mai înainte de a deveni un personaj încă mai important - vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor, nădăjduiesc că nu ultima şi în orice caz nu cea mai importantă funcţie a distinsei d-sale cariere. Spirit de echipă, aşadar, şi încredere acordată tinerilor. Este un număr destul de semnificativ de tineri arhitecţi care a beneficiat în primii ani ai decadei trecute, proaspăt ieşiţi din găoacea unei şcoli atunci în ebuliţie, de generozitatea şi de încrederea acordată de domnul Beldiman. Eu unul bîntuiam turbat coridoarele şcolii şi ale uniunii încercînd să scriu şi să fac filme despre ce se petrecuse pînă în 1989, dar şi să reform(ul)ez revista Arhitectura. În ambele proiecte m-a ajutat, mă gîndesc acum, mai mult investind în cel ce aş fi putut - sau nu - să devin. Mi-a sugerat apoi să candidez pentru o bursă Fulbright, la fel mi-a sugerat să candidez pentru un loc în consiliul UAR; mi-a sprijinit - împreună cu Ion Mircea Enescu şi doamna Mariana Celac - reintegrarea în viaţa publică şi culturală a capitalei după reîntoarcerea, după o îndelungă absenţă occidentală. Totul cu o discreţie incredibilă şi în treacăt, parcă, menajînd susceptibilităţi şi invitînd la efort de echipă în locul vreunei prea evidente gratitudini. Majoritatea evenimentelor culturale şi - de ce nu? - mondene ale breslei arhitecţilor de după 1989 îl au cel puţin drept cosemnatar. Dacă astăzi avem o lege a exercitării profesiunii de arhitect, este pentru că Alexandru Beldiman şi echipa sa de la UAR (cu profesorul Ştefan Lungu în linia întîi) s-au bătut, ca românii imparţiali, cu toate parti