Din şirul mare şi lung al manifestaţiunilor ce-l omagiază pe strălucitul nostru înaintaş Caragiale nu va fi lipsind, e peste putinţă!, un pelerinaj la statua Libertăţii de la Ploieşti. Vă amintiţi, de bună seamă: Jur pe tot ce mi-a rămas mai scump, jur pe statua Libertăţii de la Ploieşti că are să fie o istorie!... Fiindcă dînsa chiar există. Dînsa, adică statua Libertăţii de la Ploieşti. E cam ferită de priviri, ascunsă cum e între nişte conifere, de bună seamă o moştenire încă nerevizuită de pe vremea odioasei dictaturi. Păcat că nu s-a constituit un comitet, o ligă, o asociaţiune, o fundaţie, în fine, ceva ONG, acolo, care să lupte pentru dezrobirea sărmanului monument. S-ar fi putut chema Amicii Libertăţii, cu site pe Internet... Căci dacă lesne se-nţelege că dictatura ţinea în lanţuri libertatea şi în desiş statua ei, îngăduindu-şi chiar, suprem afront, să o aşeze în faţa sediului judeţean de partid, nimic nu mai scuză regimurile care i-au urmat, Iliescu I, Iliescu II, Iliescu III, Constantinescu, Iliescu IV. Ah, ce bogat material de studiu, colocvii, burse şi comunicări, pentru hermeneuţii tranziţiei, această delăsare a succesivelor puteri ce se perindară după Evenimente! Întreg adevărul trist (toate adevărurile sînt însă triste...) despre clasa politică a tranziţiei poate fi întrezărit printre crengile pururi verzi ce maschează încă şi astăzi statua Libertăţii din Ploieşti, privîndu-i pe cetăţenii în trecere pe-acolo, cu trebile lor, de vederea ei deplină. Iar acest pelerinaj, ce nu se poate pentru ca să nu se împlinească în anul Caragiale (căci noi dăm anilor nume de scriitori, nu de animale, spre deosebire de calendarele asiatice!), ar putea fi chiar începutul statornicirii unei frumoase tradiţiuni. An de an, la o dată ce ar urma să fie solemn hotărîtă, mulţimile ar lua drumul Ploieştilor pentru a celebra nu cine ştie ce moaşte de sfînt sau sfîntă,