Îmi place serialul de animaţie Curaj, căţelul laş / Courage the Cowardly Dog (Cartoon Network) din multe motive - nu în ultimul rînd pentru că sînt un laş. Mi-am descoperit lipsa de curaj fizic la şcoală, la vîrsta cînd statutul unui băiat (şi o vreme am făcut parte dintr-o clasă alcătuită numai din băieţi) se bazează, în mare parte, pe cît de dispus este să-şi folosească pumnii şi pe cît de bine şi-i foloseşte. După ce-am respins tremurînd un anumit număr de provocări, după ce-am părăsit, nesigur pe picioare, scenele mai multor bătălii, pentru că deveneau prea sîngeroase pentru mine, după ce mi-am abandonat un prieten la ananghie, pentru că loviturile inimii mele mi se păreau mai puternice decît loviturile pe care le încasa el, a trebuit să renunţ (încetinel şi în sinea mea) la pretenţiile de vitejie. Am încercat să păstrez aparenţele, dar nici asta nu-i uşor - ca să bravezi, trebuie să fii destul de brav. Am încercat să-mi fac KO sentimentele de vinovăţie, dar lupta era inegală: lor nu le lipseau nici armele, nici curajul de a le folosi, iar eu eram dezarmat. Încă nu-l cunoşteam pe Woody Allen, care, atunci cînd e chemat la arme împotriva cotropitorului Bonaparte (în Dragoste şi moarte, parodia sa la romanul rusesc) face un atac de limbariţă în care se amestecă pacifismul şi panica, iar atunci cînd cineva îl întrerupe, numindu-l laş, acceptă acuzaţia, dar o şi corectează: "Sînt un laş militant." Aş fi avut nevoie, probabil, de un Woody în versiunea pentru minori. Cineva care, scoţînd în faţă tot ceea ce eu încercam să ascund, m-ar fi eliberat mai devreme de ruşine: "Relaxează-te, e OK să-ţi fie frică. Nu putem să fim toţi d'Artagnan. Şi lui d'Artagnan i-ar fi greu să fie d'Artagnan 24 de ore din 24. Dacă ar fi lăsat de capul lui, s-ar mai ascunde şi el după spinarea lată a lui Porthos, măcar din cînd în cînd." Mitul macho al bărbatului puternic-laconic-mist