sau desfătarea şi nepăsarea privirii Tema relaţiei între om şi natură este o temă a istoriei culturale. Că ea a pus pe gînduri şi a produs perspective particulare diferite este foarte adevărat, dar viziunea culturalistă este cea mai dătătoare de idei. Cunoscutul antropolog Edward T. Hall a susţinut ceva de netăgăduit: apartenenţa la culturi diferite nu înseamnă numai vorbirea unor limbi diferite ci, ceva mult mai adînc şi important, şi anume faptul că această apartenenţă se exprimă prin locuirea unor lumi senzoriale diferite. Am să folosesc această observaţie pentru a arăta diferenţa între ceea ce vorbeşte despre natură omul care trăieşte în natură şi/sau în proximitatea ei în comparaţie cu cel care trăieşte în afara ei sau în proximitatea unei naturi cultivate. Pe parcursul unor anchete de teren, desfăşurate în Maramureş, mai tot timpul noi, orăşenii-cercetători, ne minunam de frumuseţea locurilor. Erau într-adevăr locuri minunate. Era frumos mereu, şi vara, şi toamna, şi iarna. Nu mai vorbesc de primăvară. Frumuseţea era, deci, pe gustul fiecăruia. Era o frumuseţe permanentă în expresii diferite. Spre mirarea noastră, subiecţii noştri, ţăranii, ne priveau şi ascultau cu ceva nedumerire, neîncredere şi curiozitate şi cu ceva mai multă dezaprobare. Toate acestea li se citeau în ochi şi din expresia feţei. Discursul nostru exaltat se lovea de un zid. Ceva refractar la acceptarea impresiei noastre devenea în final interogaţie şi solicitarea unei explicaţii: "Ce vi se pare frumos aici?, Chiar e frumos? De ce-i frumos? Ce e frumos aici?". Dialogul urma aproape invariabil, ca într-un ritual incomplet al normei de reciprocitate, cu exaltarea lor faţă de oraş, faţă de clădirile oraşului, străzile şi vitrinele lui. O dată, toată discuţia a culminat cu o pledoarie ardentă şi pasională a unei fete faţă de minunăţia Gării de Nord. Şi, doar ştim cu toţii cum arăta nu dem