Analiza fenomenelor incluse în concept şi a teoriilor dedicate globalizării (Dilema, numerele 462, 463, 464) dovedeşte că nu există soluţii generale pentru probleme specifice, într-un domeniu în care experimentele creează realităţi ireversibile. Preluarea necritică şi respingerea cu ţîfnă a teoriilor economice nu creează bunăstare. Pledoaria pentru pragmatism se încheie în ediţia din această săptămînă a revistei. (M. B.)

O distincţie necesară Ce mi se pare insuficient subliniat în dezbaterea actuală privind globalizarea este distincţia ce se poate face între dimensiunea teleologică a globalizării şi mijloacele (mecanismele) ce o definesc. Dacă prin globalizare înţelegem, în primul rînd, o stare a omenirii care să permită "dialogul între civilizaţii" (coexistenţă paşnică), pe fondul creării de şanse egale pentru cît mai mulţi locuitori ai planetei de a avea o viaţă demnă - aşa cum defineşte, de altfel, Amartya Sen împlinirea umană -, trebuie să avem corectitudinea intelectuală de a accepta că nu există modalităţi suficient de clare de realizare a acestei stări. Ştim că economia de piaţă (care nu exclude statul ca furnizor de bunuri publice) este superioară celei de comandă, dar fiinţarea celei dintîi ca şi dezvoltarea sa instituţională nu pot fi prescrise; diversitatea există, iar încercările de a uniformiza mediile naţionale nu asigură automat convergenţa economică. Dacă aşa stau lucrurile şi observăm cît de multicoloră este realitatea şi cît de contradictorii sînt consecinţele unor măsuri (politici publice) adoptate de guverne sub presiunea "globalizării" - privită în special că "noua ideologie"- sîntem obligaţi să analizăm aceste măsuri ca şi funcţionarea contextului instituţional internaţional. Distincţia reliefată mai sus permite să purtăm dezbaterea spre o arie fertilă din punctul de vedere intelectual (fără verdicte şi parti pris-uri neargumentate)