1. Dimensiunea socială. Represiunea penală, absolut necesară şi fără nici o îndoială obligatorie, nu poate, singură, să ducă la o descreştere sensibilă a fenomenului corupţiei în societatea noastră. Răspunderea penală, ne spun marile principii de drept, este individuală. Pe cale de consecinţă, urmărirea penală şi pedeapsa nu sînt, singure, eficiente împotriva unei maladii sociale, pentru că nu au efecte directe decît în plan individual. A trimite un mare corupt la închisoare este, în sens juridic, o chestiune care ţine de justiţie şi, în sens sociologic, un gest care transmite un mesaj de descurajare a unui anumit tip de comportament. Efectul social este, însă, indirect şi nu generează niciodată o diferenţă comportamentală de substanţă. Deşi vinovatul este pedepsit, Răul continuă să existe; eliminarea corupţilor nu înseamnă, neapărat, eliminarea corupţiei. În criminologie, ne-a rămas de la Lacassagne1 celebra comparaţie dintre infractor şi microb în pandantul similitudinii dintre mediul social şi "bulionul" de cultură al microbilor: cînd mediul ("bulionul") este favorabil, microbul se dezvoltă, cînd mediul este defavorabil, microbul dispare. "Cînd societatea intră în descompunere, virulenţa microbiană creşte. Infractorul este ca un microb care se infiltrează şi se dezvoltă în mediul favorabil... Dacă bulionul nu-i prieşte, nu se poate dezvolta, se sporifică şi se închirceşte"2. Departe de mine convingerea că criminalitatea în general şi corupţia, în special, au cauze exclusiv sociale. Mai mult, nu sînt foarte convins nici măcar că mediul social este cea mai importantă cauză a existenţei şi dezvoltării maligne a corupţiei. Dar, deşi corupţia are cauze mult mai profunde, simptomatologia acestei boli se exprimă cu precădere la nivel social şi de aceea combaterea corupţiei nu îşi atinge scopul dacă rezultatele nu sînt detectabile la nivelul colectiv, al societăţii