Anton Holban, ale cărui lecturi nu doar erau foarte întinse ci arătau totodată un gust sigur, îşi exprimă undeva admiraţia pentru Jacques Chardonne. Îi citise, în 1930, romanul Eva; Chardonne era atunci la a treia carte şi, cîţiva ani mai tîrziu, cunoaşte notorietatea graţie unui amplu roman, Destine sentimentale. Traversează, după 1944, o perioadă dificilă, după ce i se reproşează anumite atitudini din timpul războiului. E recuperat de generaţia "husarilor" (Nimier, Blondin, Laurent, Déon, Haedens), e admirat de Bernard Franck, Jean-Louis Bory, Françoise Sagan, François Nourissier, Matthieu Galey. Mai nimeni, probabil, nu-l citea în România anilor '50-'60, aşa cum cei mai mulţi din grupul "husarilor" amintiţi mai înainte (scriitori brilianţi, de mare rafinament şi inteligenţă epică) au rămas practic necunoscuţi la noi. Moare în mai 1968, la 84 de ani. A lăsat o uriaşă corespondenţă: cu Paul Morand în primul rînd (scrisori schimbate între doi oameni în vîrstă care îşi spun, fără multe fasoane, cam tot ce au pe suflet), apoi cu Marcel Arland, Jean Paulhan, Bory, Nourissier, Brenner, Déon, Galey etc. O primă selecţie a apărut în 1970 (sub titlul Ce que je voulais vous dire aujourd'hui), cu o prefaţă de Morand, şi a fost reeditată anul trecut. Personajul e, mai ales la bătrîneţe, pe cît de orgolios pe atît de blazat; se consideră un scriitor de prim rang, vorbeşte nu o dată despre sine la persoana a treia şi în acelaşi timp pare lipsit de iluzii, constată resemnat că viaţa literară e minată de indiferenţă. Ultimii ani îi sînt marcaţi de singurătate şi de o surzenie progresivă ("Nu mai vreau să văd pe nimeni. Propria mea persoană e o povară suficientă" sau: "Acest Chardonne a fost un tip tragic. Se zice că s-a omorît tocmai fiindcă nu mai spunea nimic. Un om atît de discret încît a devenit surd"). Pentru că, într-adevăr, ceea ce frapează în primul rînd e tăietura