Sînt un om frămîntat; un cazan de incertitudini apărute peste noapte, din nişte îndoieli nou-nouţe; mă foiesc în somn, în gînduri, în propriile-mi haine. Nu mai ştiu lucruri pe care credeam că le ştiu. Credeam că nu mai e nevoie de graniţe. Acum visez garduri electrificate, păzite de cîini electronici. Mă zburleam cînd spionii guvernului îşi băgau nasul în chestiunile private. Acum le inventez scuze. Credeam în totala libertate de expresie. Acum mă gîndesc că trebuie să pui şi niscai muşchi în spatele vorbelor, nenică. Uniformele mă făceau să vărs. Acum bag seama că femeilor le cam plac. Credeam că toate războaiele, cu excepţia celui de-al doilea mondial, sînt rele. Înţeleg acum că şi micile războaie au rostul lor. Mă înfuriam cînd auzeam expresii precum "pagube colaterale". Încă mă mai înfurii, dar nu mai dau buzna în bucătărie, speriind-o pe Laura cu mînia mea. Mă simţeam vinovat că nu simt îndeajuns, acum mă simt vinovat că simt AŞA. Mă înspăimînt la gîndul că metamorfoza mea ar putea să aibă o parte de contribuţie la Războiul Total, la cenzură, la isteria patriotardă. Mă întreb dacă nu cumva cineva a împrăştiat un Virus al Conformismului, mai eficient şi mai subtil decît antraxul. După care-mi spun: păi, da, sigur, asta este ceea ce vor "ei" să cred, iar acest "ei" este la fel de vag pe cît vor "ei" să credem "noi". Cine sînt "ei" şi "noi", asta, pe cinstite, nu mai ştiu.

Ştiu cînd generaţia noastră s-a transformat în ceea ce erau părinţii noştri, dar nu ştiu cînd copiii noştri au devenit noi. Poate că nu s-au transformat încă. Mă întreb cum pot asculta formule precum "axa răului" fără să o iau la goană prin omăt, răcnind. Poate pentru că nu e pic de zăpadă. Sau poate pentru că, în comparaţie cu "axa răului" a preşedintelui, teama procurorului general de mîţele bălţate şi de statuile reprezentînd nuduri pune lucrurile într-o nouă perspectivă. "Axa ră