In galeria liderilor leninisti romani, Paul Niculescu-Mizil ocupa o pozitie aparte: nascut in anul 1923, provenind din mediul ilegalistilor, a aderat la PCR din motive deopotriva biografice si intelectuale. Tatal sau, Gheorghe Niculescu-Mizil, a fost unul dintre militantii perioadei clandestine provenit din vechea miscare socialista. Mediul familial al tanarului Paul era unul imbibat de lecturi marxiste, leniniste si staliniste, dar si de idealurile unui socialism inca legat de numele atator figuri marcante exterminate in perioada Marii Terori in URSS (Timotei Marin, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Ecaterina Arbore, Christian Rakovsky, Elena Filipovici). In anii '50, Paul Niculescu-Mizil a devenit una dintre stelele urcatoare ale aparatului ideologic al PCR. Apropiat de Leonte Rautu, bucurandu-se de simpatia lui Gheorghiu-Dej, a devenit prorector, apoi rector al Scolii Superioare de Partid "Stefan Gheorghiu" (institutie ce a functionat in paralel in timpul "obsedantului deceniu" cu Scoala Superioara de Stiinte Sociale "A.A. Jdanov").

Asemenea atatora dintre colegii sai de generatie, tanarul Mizil a imbratisat cu fervoare tezele staliniste, identificandu-se cu ideologia oficiala a PMR (ne amintim ca, dupa 1955, Imnul de stat afirma: "Infratit fi-va vesnic al nostru popor/Cu poporul sovietic eliberator", iar imnul neoficial al partidului, ale carui cuvinte fusesera scrise, daca nu ma insel, de Mihai Beniuc, glorifica "acel Octombrie leninist/ce si la noi e temelie/ Pentru Partidul Comunist"). Asemenea altor ideologi, a platit si el un greu tribut sufocantei ortodoxii staliniste (a se vedea unele dintre scrierile sale din acea perioada). La sfarsitul anilor '50, d-l Niculescu-Mizil devenea mana dreapta a lui L. Rautu in cadrul Directiei Propaganda si Cultura a CC al PMR, fiind seful sectiei de propaganda (relatiile dintre cei doi erau extrem de stranse, iar atu