Am ţinut într-un an, la facultate, un curs special Caragiale. Văzusem cu cîteva zile înainte spectacolul cu Noaptea furtunoasă pus în scenă de Alexa Visarion în fosta sală Comedia (astăzi Odeon). Pentru cine nu l-a văzut, precizez că regizorul lua în serios remarcile din text referitoare la faptul că jupîn Dumitrache tocmai îşi repara casa aflată la mahala, pe o uliţă neluminată şi lîngă un maidan. De aceea, în spectacol sînt urme de var, de ciment şi stropi de noroi pe hainele şi pe încălţările locatarilor. (Cutuma era, conform indicaţiei autorului, ca numai Rică, cocoţat pe schele, să aibă praf de ciment pe haine). Eram aşadar în sala de curs şi, uitîndu-mă pe fereastră, mi-am amintit deodată cum era strada E. Quinet pe vremea cînd începuse construcţia la aripa nouă a Arhitecturii: într-o berărie ce aştepta să fie demolată, beau bere, direct din sticlă, nişte lucrători de pe şantier, plini de var pe haine şi foarte murdari. Mi-a venit ideea că studenţii mei, obişnuiţi cu astfel de spectacole, şi pe stradă, şi pe scenă, şi-i vor fi închipuind la fel cu aceşti lucrători pe eroii lui Caragiale. Aşa că le-am atras atenţia asupra felului cum regizorii şi criticii contemporani actualizează piesele dramaturgului. Personajele pe care acesta le-a gîndit nu seamănă însă cu indivizii din berăria de peste drum. Ele aparţin clasei de mijloc de la 1900, pe care Zarifopol a sintetizat-o foarte bine în studiul despre Caragiale, sînt îmbrăcaţi corect, cu gust, domnii poartă pălării (canotierele epocii) şi bastoane, costumele fiindu-le adaptate la anotimp şi la împrejurări, iar doamnele cu sau fără căţei, sînt elegante, poartă ciorapi şi bluze de mătase naturală, demibotine de piele şi nu uită umbreluţele de soare. Pînă şi copii sînt îmbrăcaţi în costume de ofiţeri de roşiori sau vînători, ca ale Prinţului Carol. Toţi pleacă în week-end la munte (Sinaia!) ori la mare, cu coşur