În ciuda loviturilor primite, ideea descompunerii culturii într-o zonă ştiinţifică şi alta umanistă rămâne destul de puternică pentru a marca întreaga educaţie a noilor generaţii şi pentru a reglementa întreaga birocraţie culturală, toate instituţiile aferente. Cei care, prin modul lor de gândire, prin creaţia lor, se sustrag acestei dihotomii, sfidând-o printr-o egală apartenenţă la "spiritul geometric şi cel de fineţe", riscă să fie sacrificaţi sau cel puţin marginalizaţi. Printre cei care, în cultura românească, şi-au asumat acest risc se află şi profesorul Mihai Dinu, de la Facultatea de litere a Universităţii din Bucureşti.

Om de o vastă cultură, mult dincolo de ceea ce poate proba prin hârtii (diplomat în inginerie hidraulică şi în filologie, doctor în matematică), M.D. a valorificat desigur un mediu familial favorabil (tatăl, profesor şi cercetător în inginerie silvică; mama, un remarcabil teolog, fiică a unuia dintre cei mai prestigioşi economişti pe care i-a dat România, Mihail Manoilescu). Dar chiar acest fapt a putut constitui, sub dictatura comunistă, un argument pentru a nu se accepta propunerea făcută de Gr.C. Moisil pentru numirea tânărului Mihai Dinu ca asistent la Universitatea din Bucureşti. Aşa se explică faptul că, în ciuda unor performanţe ştiinţifice remarcabile, M. D. a devenit cadru didactic universitar abia după anul 1989.

Acum, la o vârstă a unui prim bilanţ (s-a născut la 10 februarie 1942), este cazul să semnalăm măcar câteva dintre realizările care-l plasează pe M.D. în primul eşalon al culturii româneşti. Ne vom referi la contribuţiile sale relative la: strategia teatrală; ritmul şi rima în poezia românească; fizionomia vocabularului limbii române. În fiecare dintre aceste domenii, M.D. a reuşit să vină cu o privire proaspătă. Itinerarul său porneşte de la observaţii dintre cele mai simple, care, din aproape în aproap