Cu permisiunea excelentului meu confrate Mircea Horia Simionescu dau publicării scrisoarea pe care mi-a trimis-o pe data de 27 octombrie 1988. Nu e o indiscreţie. Nici penibila dezvăluire a unor laude aduse mie. Este vorba, clar, de o solidaritate, nesprijinită pe amiciţie, ci pe un atât de solid simţ estetic... Ar putea fi, totodată, şi o mărturie de epocă adresată tinerelor generaţii sau criticii profesionale; vreunei alte istorii a literaturii privită din alte unghiuri...
Întâmplarea a făcut ca o astfel de scrisoare să depăşească orice fel de interes personal, ori de şcoală, de coterie. Cu M.H.S., cum îi spun uneori telegrafic, nu am fost niciodată un prieten încercat. Aşa a vrut soarta. Târgovişte-i altceva decât Bărăganul. Ce ştiam sigur însă şi ce ştiu şi acum şi voi şti întotdeauna e că lucrăm, amândoi, împreună, la acelaşi Gherghef, cum însuşi el o spune atât de inspirat.
Textul misivei se ridică la o înălţime, pot să-i spun, europeană, având în vedere clasicitatea epistolară, cunoscută. Aşadar, pot naşte şi în România astfel de cazuri. Oricum, nu avui nici cea mai mică ezitare încredinţând tiparului R.L., scrisoarea. Motiv pe care cititorul sunt sigur că îl va înţelege.
Iată ce-mi scrie M. H. Simionescu:
"Până aseară, când am terminat lectura, mi-am tot făcut reproşuri în legătură cu îndrăzneala de a-ţi cere romanul îndelung jinduit (e vorba de Căderea în lume - n. n.).
Odată cu întoarcerea ultimei pagini, necrezând parcă în acel fine, cu datarea sub el, mai sperând să rămân în lumea cărţii, deşi încheierea ei e ca un coral de orgă, reproşurile au început să mă roadă; în fond principalul era ca această carte să-mi aparţină, să mă bucur de ea - atât de puţine sunt lucrurile care ne mai bucură, cu adevărat. Ce importantă mai are acum, mi-am zis, şi am căzut în meditaţie...
Lectura mi-a fost uşoară, mărturis
