S-a observat, de mai multă vreme, că anumite alternanţe fonetice cu rol gramatical nu se mai produc în română - cel puţin în limba standard - în cazul împrumuturilor moderne. Cum vorbirea necultivată are totuşi tendinţa de a continua să le aplice, alternanţele sînt percepute în genere ca un fapt nu atît arhaic, cît popular. Cuvinte cu alternanţe - vocalice sau consonantice - sînt folosite azi cu intenţii umoristice, parodice, ca exemple de forţată adaptare şi autohtonizare a lexicului neologic. Desigur, o serie de forme se plasează în zona incertă a variaţiei, în care norma e mai mult sau mai puţin arbitrară iar uzul adesea o ignoră. Cazul cel mai cunoscut este cel al alternanţei o/oa la substantivele feminine formate de la masculinele cu sufixoidul -log: fiind vorba de o întreagă serie, presiunea ei internă complică lucrurile. în DEX 1996, alături de masculinele filolog, pedagog, geolog sînt înregistrate femininele fără alternanţă: filologă, pedagogă, geologă; alte cuvinte compuse după acelaşi model - teolog, politolog - apar fără formă de feminin. E sigur că femininele cu alternanţă, formate de la toate cuvintele citate din serie, există în vorbirea familiară. Uneori le găsim chiar atestate în scris: "Teoloaga care boxează" (Ziua 12, 1994, 7). în dicţionarul academic se găsesc şi exemple mai vechi - de exemplu pedagoaga, la Galaction (DLR, Tomul VIII, Litera P). Se poate aminti aici - datorită asemănării de formă - şi femininul adjectivului analog: acesta ar fi, conform normelor, analoagă; mi se pare că există totuşi o tendinţă cultă de a-i prefera forma fără alternanţă, analogă.

La vocativele în -e care conţin alternanţe (Ion/Ioane), aspectul popular e cu atât mai puternic cu cât este marcată stilistic chiar desinenţa de vocativ. Am remarcat altă dată preferinţa presei umoristice de azi pentru deformarea numelui prin vocativ; efectul e desigur sporit