Pascal BRUCKNER - Luni de fiere
Traducere din limba franceza de Vasile Zincenco, cu o postfata de Vasile Dem. Zamfirescu, Editura Trei, Bucuresti, 2001, 224 p., 79.000 lei
Sa scrii despre Luni de fiere poate fi o mica incercare. Si nu datorita subiectului puternic ancorat in sexual - Pascal Bruckner ne arata ca (se) poate scrie un roman de o duritate sexuala nemaiintilnita cu maiestrie, fara a folosi un singur cuvint asa-zis licentios -, ci datorita problematicii subsumate povestirii. Pascal Bruckner spune raspicat ceea ce putini indraznesc macar sa gindeasca.
Pare greu de crezut cum o iubire plina de poezie, traita la intensitati extreme, poate atinge intr-un timp relativ scurt punctul critic de unde cautarea febrila a noutatii sexuale se mai poate face doar prin violenta. Degradarea se produce sub ochii nostri, intr-un chip… firesc. „Perversiunea nu este forma bestiala a erotismului, ci partea sa civilizata: copulatia este demna de animal, numai devianta este umana, impunind o masura barbariei organelor, si construieste o arta complexa altoita pe o natura simplista“ (p. 72).
Sexul devine pentru cuplul Franz-Rebecca un joc fara reguli, in care orice este permis atita timp cit trupul este divinizat si placerile lui cele mai ascunse si impinse la extrem inving orice urma de prejudecata si, implicit, de necunoastere: „Nimic nu este mai vertiginos decit sa triumfi asupra dezgustului: obtii un spor de putere, te dotezi cu noi antene, faci sa dea inapoi limitele propriului tau corp. Ce este repulsia daca nu o suita de injurii adresate materiei“ (p. 80), spune Franz.
La adapostul dragostei, cautarea cu orice pret a noului - singurul care mai poate salva cuplul - experimentarea scatofagiei - vrea sa confirme legatura deosebita dintre cei doi parteneri. Momentul de criza culmineaza cu descoperirea lui Franz ca excit
