(Pamflet de la peluză)

Stadioanele şi, în general, mediile sportive au devenit în România medii ideale de criminalitate. în jurul terenurilor de fotbal se desfăşoară tot felul de activităţi parcă inspirate de codul penal. Aici s-au strigat cele mai îngrozitoare lozinci anti-ţigăneşti şi antievreieşti. Indivizi aflaţi între două puşcării ajung, cât ai zice peşte, liderii unor adevărate bande de infractori, desperados recrutaţi de prin cartierele rău famate. Gata să-ţi înfigă şişul în burtă numai pentru că se întâmplă să ţii cu altă echipă, aceste gorile respingătoare sunt nu excepţia, ci regula de funcţionare a vieţii meta-sportive din România.

Multă vreme am crezut că arătările înspăimântătoare surprinse de câte un prim-plan neîndemânatic al televiziunilor sunt excepţii de la comportamentul civilizat al unui popor (nu-i aşa?) îngăduitor, gingaş, generos - într-un cuvânt drag Consliului Europei, "tolerant". Am avut câteva tentative să merg la meciurile considerate "tari" din campionatul naţional. Ce mi-a fost dat să văd la intrarea unor stadioane precum "Dinamo", "Steaua" ori "Giuleşti" depăşeşte orice imaginaţie: nişte oameni ai cavernelor gata să sfâşie fără milă pe oricine le stătea în cale se năpusteau ca o viitură spre teren. Odată furişat în tribună, peisajul apocaliptic se diversifica fabulos: cro-magnonii încă neajunşi în stadiul limbajului articulat scoteau zbierete ireproductibile, în vreme ce alţii, pe-o treaptă superioară a Comunei Primitive, dădeau frâu celor mai deşuchiate şi atroce cuvinte pe care o minte bolnavă le va fi scornit vreodată.

Evident, aşa-numiţii "şefi de galerie" excelau la ambele capitole. Ca să nu mai vorbesc de felul admirabil în care mânuiau cuţitul, bâta de base-ball, scuipatul, privirea fioroasă. Poate şi pistolul - dar între timp am renunţat să mai fac pe suporterul altfel decât la televizor. Se spu