Dacă ziariştii trimişi în Parlament ar scrie numai o părticică din cîte le sînt date să audă din partea aleşilor neamului, s-ar alege praful de multe reputaţii. E adevărat că tot românul simte nevoia să înjure la locul de muncă. Dar în Parlament nu te dai în stambă ca Gicu de la REBU cînd mătură strada.

Grijuliu pînă la pedanterie faţă de tot ceea ce ţine de confortul funcţiei sale, parlamentarul român îşi votează de la buget pînă şi aparatul de făcut cafea. Dar acelaşi parlamentar sare la beregata ministrului de Finanţe întrebîndu-l unde sînt banii de la bugetul ţării.

În primul Parlament ales al României, majoritatea votaţilor semăna cu majoritatea celor care i-au votat: pantofi scîlciaţi, haine de gata. Acum parlamentarul autohton e impecabil îmbrăcat. Asta mai ţine şi de gust, fireşte. Dispune de aparat logistic şi mai dispune şi de un post în vreo AGA, dacă nu are firmele sale care-i aduc ceva bani. Iar dacă nu e nici în AGA şi nu are nici firme, el se străduieşte să-i mai pice cîte ceva, de la buget. Un chilipir e de asemenea oricînd bine venit. A se vedea chilipirul dlui Văcăroiu la una dintre Băncile lui Sorin Ovidiu Vîntu, realizat potrivit principiului că în opoziţie te descurci. Dar atunci cînd i-a picat chilipirul, dl Văcăroiu era, totuşi, senator, nu vreun contabil isteţ şi cu foamea în gît. Ajuns preşedinte al Senatului, dl Văcăroiu le transmite manifestanţilor jecmăniţi de FNI, care voiau să discute cu el, că e prins cu treburi mai importante. Care erau acele treburi? Preşedintele Senatului se adîncise în urmărirea unui meci de fotbal televizat. Amănunt aflat de presă de pe culoarele Senatului, de la subordonaţii dlui Văcăroiu.

Tot de pe culoarele Parlamentului aflăm că unii, nu puţini, dintre aleşi îşi împart timpul şi aici, şi la afaceri şi la vreo funcţie - fie universitară, fie în avocatură, fie în vreun consiliu de administraţ