Ediţiile Eminescu nu lipsesc. Au apărut mai multe în ultima vreme. Lipsesc editorii curajoşi care să ia editarea lui Eminescu de la capăt. Fiindcă ea trebuie, neîndoielnic, luată de la capăt. Ceea ce avem deocamdată, fie repetă ediţia Perpessicius, în cel mai fericit caz, fie nu ţine seama de nici un criteriu precis. Mai întîi Petru Creţia, apoi dl Nicolae Georgescu (într-o carte care ar merita o discuţie aparte: Eminescu şi editorii săi, 2 volume, Floare albastră, Buc. 2000), dar şi alţii, au exprimat dubii serioase cu privire la corectitudinea textelor eminesciene publicate. N-au prea fost auziţi. Tineri pricepuţi şi entuziaşti care să se apuce de treabă, folosind, eventual, computerul şi alte facilităţi actuale, nu apar la orizontul eminescologiei. Nici n-au de unde să apară. Facultăţile de Litere nu mai pregătesc filologi. Iar munca de editare e mai prost plătită decît oricînd.

Care ar fi principalele aspecte litigioase ale editării lui Eminescu, acelea spre care, adică, ar trebui să se îndrepte atenţia?

Primul aspect este păstrarea împărţirii textelor (mai ales poetice) în antume şi postume. Cu excepţia unei ediţii a lui Al. Piru, împărţirea se bucură de favoarea aproape exclusivă a specialiştilor. Cel care a criticat-o cel mai sever a fost, în Testamentul unui eminescolog, Petru Creţia. Nu voi relua argumentele lui. Dar nu voi ascunde faptul că mi s-au părut convingătoare. Creţia a şi propus, cel dintîi, o nouă concepţie de editare a lui Eminescu.

Al doilea aspect este corectitudinea ca atare a reproducerii textelor de pe manuscrise şi, îndeosebi, dacă acordăm credit dlui N. Georgescu (şi nu văd de ce n-am face-o), reevaluarea punctuaţiei. De la Perpessicius, nimeni n-a mai cercetat integral manuscrisele poeziei. între ele şi formele publicate, sub supravegherea poetului, în Convorbiri literare sau, sub aceea a lui Maiorescu, în ediţi