Într-un eseu din Cronicile optimistului, G. Călinescu situează paradoxul biografic al adevăraţilor oameni ai condeiului într-o previzibilă şi atît de caracteristică lui răsturnare: "Biografia artistului începe nu cu anul naşterii, ci cu anul morţii". Prin urmare, "cine nu trăieşte post-mortem (...) nu-i obiect de biografie". Teoria călinesciană se aplică întrucîtva şi lui Dinicu Golescu (Constantin Radovici din Goleşti), născut la 7 februarie 1777 şi mort la 5 octombrie 1830. Dacă de la anul naşterii se împlinesc, iată, 225 de ani, importanţa în epocă a logofătului iluminist începe a se întrezări abia la început de secol XX. Trecuse, după cum se vede, destulă vreme de la moarte, survenită timpuriu, la nici 54 de ani, din cauze obscure (poate ciuma sau poate ura nestinsă a unor contemporani, incapabili să adere la ideile revoluţioanre despre cultură şi progres social ale "primului român modern", cum avea să-l numească Pompiliu Eliade). Pentru a înţelege mai bine uriaşul salt conceptual făcut de boierul tributar unor deprinderi feudale, care se dedulcise şi el la "luări neprăvilnicite" - cum cu ruşinare va mărturisi mai tîrziu - pînă la filosoful iluminist "convertit pe noul drum al Damascului" (Perpessicius), ar fi de adăstat un bob zăbavă asupra studiilor acestuia. A început învăţătura acasă, la moşia tatălui său. Mare "apreţuitor" al cărţilor, Radu Golescu avea să pună la dispoziţia copiilor săi o impresionantă bibliotecă, precum şi profesori cu ştiinţă în limbile elină, latină, italiană şi franceză, angajaţi de el. Încununarea osîrdiei cărturăreşti se produce o dată cu absolvirea Academiei greceşti din Bucureşti, după care Constantin (Dinicu) Golescu începe, în urcuş abrupt, "viaţa politicească" ce-şi alesese. Astfel, aflat pe la 1802 peste munţi, la Braşov, între boierii ce pribegiseră de frica lui Pazvantoglu, un paşă răzvrătit, el pare a fi avut şansa prim