După euforia festivalurilor din toamnă şi din pragul iernii, cu filme britanice, franceze, italiene, finlandeze şi maghiare - plus un ciclu helvet iniţiat la Cinemateca Română înainte de completa pedeserizare a staff-ului - 2002 ne întîmpină cu duşul rece al scorului sub care e strivit filmul european în repertoriul curent al cinematografelor autohtone. Un scor bucureştean mai expresiv decît oricînd, în a doua jumătate a lunii ianuarie, de o perfecţie cifrică absolută (exceptăm filmele programate la Cinematecă şi la casele de cultură străine): 33-3 (cifra din urmă include şi un film românesc - bineînţeles de Sergiu Nicolaescu, cum sînt şi toate producţiile locului difuzate de TVR 2, şi, se subînţelege, nu din producţia actuală, ci furnizat de arhiva 100% partinică, via firma proprie prin care sus-numitul senator a devenit un stat în statul cinematografiei etatiste - Dacii din 1967; cf. Şapte seri, IV, nr. 186 din 18-24 ianuarie 2002)

Nu-i va fi uşor Anului Nou cinematografic să-şi întreacă predecesorul la acest capitol. Nu fiindcă în 2001 ar fi fost importate din cale-afară de multe filme bune şi foarte bune. Sîntem mult sub un flux mediu în acest sens. Prea puţine dintre peliculele de vîrf aduse la festivaluri, gale sau zile festive - graţie instituţiilor culturale de pe lîngă ambasade - sînt reţinute spre difuzare pentru publicul larg: 2 filme franceze, un film italian, 4 britanice, nici unul finlandez sau maghiar. Descurajarea şi handicapul sînt reprezentate de etatismul reţelei de cinematografe - singura din această parte a Europei rămasă cu stigmatul naţionalizării din 1948. Opacitatea inapatenţei şi retardările sistemului moştenit - în ordinea solicitudinii culturale în primul rînd, apoi a dotărilor tehnice şi a confortului - sînt factori asfixianţi pentru iniţiativele mai mult decît lăudabile ale caselor de distribuţie, ele, în cvasitotalitate pri