Brînzoaica

Mergeam cu maşina spre redacţie şi purtam o avîntată discuţie despre arta de a mînca. Pentru noi, românii, îndestularea burţii rămîne încă un mod primitiv de a înţelege lumea, legătura cu natura, relaţia cu propriul eu şi cu ceilalţi. De regulă, o vizită sau o sărbătoare ortodoxă se transformă într-un supliciu. Şi pentru gazdă, şi pentru musafiri. Scopul nu este întîlnirea, dialogul, savoarea discuţiilor, tihna tăcerilor, misterul privirilor, înfocatele polemici. Nu. Toate acestea sînt puse în paranteză şi amînate pentru altă dată, ce se va stabili în prealabil. Bucatele se rostogolesc pe masă şi abia ai timp să alegi. Refuzul este exclus. Îţi pipăi discret în poşetă tubul cu Colebil şi continui să înfuleci în neştire, încercînd să-i intri în graţii gospodinei epuizată de atîta corvoadă, mofluză şi iritabilă la culme. La plecare te mişti greoi iar efortul politeţurilor umblă să-ţi pună piedică la fiecare pas pe care îl faci spre uşă. În urma ta, vasele murdare şi resturile festinului sînt suficiente motive pentru vorbe drăgălaşe. Arta de a trăi înseamnă şi aceea de a mînca, de a şti cît şi cum, de ce are nevoie trupul pentru a se bucura, dar şi ochiul în jocurile estetice pe care le practică. În Franţa sau în Japonia, aceasta este o ştiinţă fabuloasă care îţi ia minţile. Iată că de o vreme încoace, Radu Anton Roman, şugubăţ şi năstruşnic în formulări, încearcă să ne iniţieze în rafinamentele gastronomiei, să ne trezească simţurile, să ne introducă în fabulosul poveştilor din spaţiul mioritic, să formeze acel tip de cultură imperios şi armonios necesară unei civilizaţii. Un ritual aproape erotic, oricum, de o senzualitate pronunţată, se naşte în relaţia şi în modul de a exista propuse de Radu Anton Roman. În fapt, un spectacol al cărui regizor şi protagonist este. De la limbaj şi pînă la reţeta propiu-zisă nu este doar un prolog al unei posibil