Domnul Garabet, chiriaşul nostru, cafegiu, era un om de cincizeci de ani, foarte înalt, foarte gras, cântărind peste o sută douăzeci de chile; ştiam, că se cântărea des verificând sacii cu boabe verzi de cafea. Dacă împlinisem opt ani şi ceva... Vorbea turceşte, ruseşte, fiind din Odesa, mutat în Ibraila, arăbeşte, ebraica şi armeneşte, limba natală.
Pe chepengul dublu al pivniţei de sub şopronul de-afară, cu uşile de tinichea ruptă, de care mereu îmi agăţam şi-mi sfâşiau pantalonaşii, şedeam ceasuri întregi, la umbră, vara, şi "discutam". Ce poate să discute un ins de o juma' de secul cu un puşti care n-a împlinit nici zece ani, mă mir şi azi... Dar vorbeam unul cu altul. Cu întrebări şi răspunsuri. Ca doi oameni mari. De la nea Garabet, cum îi spuneam câteodată, rar, cu teamă parcă să nu-l jignesc, întrucât nu semăna deloc cu ceilalţi târgoveţi,... de la el auzisem, în urma unor astfel de discuţii, că "noi ajungeam om mare!" - cum vorbea el mai tot timpul la imperfect, trăgându-i-se de la arabă, mare iubitoare de timpul trecut, mediu, magie... Acum, îi cunoşteam bine jargonul... Adică, eu aş fi ajuns, aş fi devenit, cândva, "mare"; nu ca vârstă: mare, mare... Cum? Habar n-aveam. Ceva ca Robinson Crusoe, poate... Că tare îmi plăcea mie povestea naufragiatului de pe insula pustie citită la şcoală, tare, de un tânăr deştept - ce-şi făcuse totul din nimica, singurii săi prieteni fiind papagalul Vineri, dacă nu punem la socoteală, neapărat, şi umbrela de soare, dacă trebuie s-o amintim şi pe ea...
Tot de la domnul Garabet, negustor, însă citit, mai ştiam că araba şi turca sunt două limbi foarte melodioase, cu sunete pe care românul le-ar scoate anevoie. Câteodată, vorbea cu mine pe turceşte. Ca şi cum aş fi priceput. Atunci mă apuca, aşa, un gâdilat, şi-mi venea să mor de râs.
Ce nu suporta Garabet, era vara; vara fierbinte din Bărăgan. Murea,
