Balcica Măciucă, scriitoare şi distins istoric de artă, fiica lui Octavian Moşescu, primarul legendar al Balcicului şi părintele fenomenului artistic unic care s-a născut aici, publică, la Editura Universalia (Bucureşti, 2001), o monografie a Balcicului cu totul neobişnuită. Amestec de confesiune şi de observaţie, de evocare şi de analiză, de portretizare documentară şi de translare subtilă în ficţiune şi în mitologie, această carte intitulată simplu, Balcic, aduce în discuţie, pentru prima oară la o asemenea scară, una dintre cele mai spectaculoase şi mai profunde sinteze artistice şi sufleteşti din întreaga noastră cultură. Concepută ca o regresie paradiziacă în memorie şi în copilărie, ca o fugă înapoi pe traseele iniţiatice ale unor însemne ieşite de mult din planul comensurabil al realului, confesiunea Balcicăi Măciucă încearcă, prin diversitatea mijloacelor deja amintită, să înţeleagă mai întîi ea însăşi, iar mai apoi să-i împărtăşească şi cititorului, care este sursa misterioasă a fascinaţiei, a hipnozei adînci şi ireversibile, pe care acest spaţiu le-a exercitat asupra celor care au venit în contact cu el. De la abandonul definitiv al Sultanei, aşa cum era alintată, afectuos, de către localnici, Regina Maria, la percepţiile de un lirism exaltat şi neobişnuit al unor savanţi, altminteri plini de măsură şi de sobrietate, precum celebrii geografi I. Simionescu şi G. Vâlsan, la entuziasmul nenumăraţilor scriitori care au trecut pe aici şi pînă la imortalizarea în imagine realizată de pictori, la fixarea aproape magică în efigie, reacţiile pe care le-a determinat acest spaţiu sunt nenumărate şi, în mare parte, inefabile. Amestec irepetabil de elemente contradictorii, de munte şi de mare, de apă şi de pămînt, de meridional şi de alpin, de serenitate şi de înfiorări metafizice, de pulsiuni senzuale şi de tentaţii mistice, de vegetaţie luxuriantă, barocă, şi de