„Ich bin ein Berliner“, spunea J.F.K. in 1963, stirnind aplauze, poate si pentru jocul de cuvinte („cetatean al orasului“, dar si „cirnatul berlinez“!).
Zona in care am stat in perioada festivalului se afla in piata in care au fost rostite celebrele cuvinte de simpatie cu poporul german, piata ce poarta astazi numele presedintelui american.
In 2002, pentru cel care vine prima oara la Berlin (cazul meu), schimbarea orasului este uimitoare. Daca nu ai cunoaste trecutul orasului si daca gazdele foarte amabile nu ti-ar spune pe unde a trecut Zidul, poate ca nici nu ai remarca cei 50 de ani de separare a celor doua lumi. Berlinul a devenit aproape omogen, atit din punct de vedere al civilizatiei urbane, cit si arhitectonic. Exemplul este dat de locul unde s-a desfasurat aceasta editie a Berlinalei: Potsdamer Platz (cu Sony Center) si Marlene Dietrich Platz (cu CineMax), loc cu o arhitectura indrazneata, constituind o noua poarta, moderna, a orasului, situata in apropierea vechii porti Brandenburg. Pata de culoare in acest centru de beton si sticla poate ca ar trebui data de oameni obisnuiti care sa locuiasca si sa „imblinzeasca“ acest nou down-town.
Salile de vizionare sint excelente, iar Berlinale Palast pare chiar mai mare decit celebra sala Lumière de la Cannes. Dar cel mai placut loc de vizionare pentru mine a fost tot „vechiul“ Zoo Palast, din centrul vestic al Berlinului.
Acum, cind premiile au fost acordate si festivalul s-a incheiat, putem spune ca „fostul selectioner“ Moritz de Hadeln a triumfat in fata „noului organizator“, Dieter Kosslick, macar din punct de vedere al valorii editiilor anterioare. Nu a existat filmul, au fost doar filme. La fel ca si la Cannes 2001, unde cel mai bun film a fost Apocalypse Now - Redux al lui Coppola, la Berlin filmele cele mai bune au fost Dictatorul lui Chaplin (copie restaurata)
