Adica de ani si ani mai marii si mai functionarii fotbalului mondial lauda si recomanda fotbalul african, prezentandu-l cumva ca pe chiar viitorul fotbalului mondial. Africa necunoscuta e - dupa sugestia acestor neobositi ideologi-chiromanti - lucrul ce va sa vina in fotbal. Premiza acestui era sa zic rationament vine, totusi, din cateva constatari superficiale. Mai intai, numarul mare de jucatori africani activi in echipe de club puternice din Europa Occidentala. Apoi, calitatea fizica iesita din comun a atletului african - prototip imprumutat de fapt din atletism si transferat fara verificari serioase in fotbal. Ambele argumente sunt false si - dovada ca nu ma tem de tabuuri multiculturale - de o prostie neagra ca noaptea. Fotbalistii africani de la cluburile vest-europene nu sunt singurii straini in acele echipe, in care se inghesuie iranieni, sud-coreeni, japonezi, ucraineni, moldoveni, turci si cati si mai cati. Daca africanii dau un procent mai mare, asta e vadit consecinta faptului simplu ca Africa nu e o tara, ci un ditamai continentul. Al doilea argument, bazat pe splendoarea atletica a africanilor, nu face decat sa dovedeasca in ce fel anume reusesc oameni chemati sa gandeasca si sa conduca fotbalul sa se indeparteze de fotbal. Calitatile africanilor sunt de mult probate in atletism, dar, tocmai pentru ca sunt probate in atletism, ele nu sunt probabile in fotbal. Deocamdata, fotbalul ramane acel joc al carui mister e legat de capacitatea de a face efort in echipa si de a gandi tactic in teren. Un atlet aruncat pe campul de joc poate alerga si, eventual, bate recordul la suta, dar asta nu il face mai putin ridicol intr-un joc de fotbal. Marii africani, de la George Weah la Kanu si Vieira, au fost atleti extraodinari care au incetat insa sa mai fie sprinteri sau semifondisti si au devenit actori tactici in teren sau, in traducere directa, varfuri, mijloc