Toata ziua m-am gindit ce as putea scrie la doi ani de Observator… in general si despre acest un an si jumatate al meu in calitate de „observator“. Primul lucru care mi-a venit in minte a fost sa fac niste calcule simple: cite numere s-au adunat in acest interval de timp, citor texte le-am facut toaleta redactionala, pe cite le-am tinut cu adevarat minte si le-am luat cu mine si dupa ce numarul era deja incheiat si trimis in lume. Cind vad revista pe taraba ma uit la ea ca la un lucru extrem de personal, ii stiu fiecare coltisor, fiecare „caseta“, „burta“, sapou, titlu de pagina sau alte detalii care in mod obisnuit nu-ti atrag prea tare atentia. Intr-un fel sau altul, cei care facem revista asta si sintem: un fel de cititori model/ideali, o cam stim pe dinafara. Poate de asta, de multe ori, ne spunem si ca e plictisitor sa faci in fiecare saptamina acelasi lucru, aceeasi revista, si-atunci incerci sa mai schimbi cite ceva.
Timpul de „observator“ (tot un fel de timp subiectiv) curge fenomenal intre o vineri lunga cit o zi de post si una de luni agitata si nebuna, cind trebuie sa ajungi la tipografie la o anumita ora, iar ultimul text inca nu a venit (stiati ca intotdeauna exista un ultim text care parca nu mai vrea sa soseasca la redactie?…). Cind totul e aproape gata, ultimele goluri din pagina ti se par un fel de sac fara fund, „mai trebuie citeva sute de semne aici, mai mareste poza cartii, da titlul pe patru coloane“…
In fond, ce se intimpla in turnul de control al Observatorului… - locul unde paginam si facem multa galagie pentru ca ne adunam saptamina de saptamina multe suflete (redactori, tehnoredactore, corectoare) - e tot o pregatire pentru zbor. A cite unui nou numar de revista. Singura deosebire e aceea ca la noi in cabina se poate fuma.
Toata ziua m-am gindit ce as putea scrie la doi ani de Observator… in general
