Totul este in noi un efort disperat de a gasi o coerenta. Asta si nu altceva, pentru ca, mai departe, coerenta ne-ar putea arata, in perspectiva, sensul.
N-ar trebui sa fim atit de drastici cu dorinta. E si ea una dintre virtutile corpului viu, poate cea mai profunda, de vreme ce nu o data ea e in stare sa infrunte moartea.
Exista, intr-adevar, si o betie a vitezei care e betia puterii. Sa nu avem altceva in vedere decit suprematia privirii care accepta sa inghita fara nici un fel de protest derularea spatiilor pe fereastra unui compartiment de tren. Asa ceva ar trebui sa-ti dea o senzatie de anulare. In realitate, ochiul tau e un ochi de stapin.
Diversitatea lumii isi bate joc de noi. Tocmai limbajul ne transforma in niste handicapati.
Mindria orbeste, cum se spune. A-ti apara mindria inseamna a te automutila. E eroic, dar neprofitabil. Pierzi contactul cu lumea.
Atrocele efort de a avea dreptate.
Numai cine are dreptate are si puterea. Adevarul nu conteaza.
Sa-i vorbesti cuiva de parca l-ai sfisia cu unghiile, de parca l-ai taia cu cutitul.
O tacere in care clocoteste dezgustul.
E mindru, desi isi dispretuieste aceasta mindrie.
Numai atunci te-ai putea linisti, cind ai fi convins de faptul ca in orice lume ai trai ai fi acelasi om.
Ideea unui suflet migrator in interiorul corpului, care se instaleaza vremelnic intr-un organ sau altul…
Entuziasmul romantic, expansivitatea, hipertrofia eului, credinta in absolut. Cu o asemenea zestre energetica puteai trai si 1000 de ani.
Nici o iluzie: nimeni nu are cu adevarat nevoie de tine. Dar daca tot existi, atunci de ce sa nu fii folosit?
Dialogul, o reciproca nevoie digestiva.
Orice adevar e o constructie. Depinde cit e ea de solida
