Fastul declinului

În mod obişnuit, la şaizeci de ani se încheie o carieră. Se primesc mesaje de felicitare, decoraţii, titluri academice. Edgar Papu abia s-a lansat la această vârstă.

Este adevărat că şi-a făcut cunoscută vocaţia încă din tinereţe (în 1934 colabora deja la selecta Revistă de filosofie). N-a avut însă precocitatea impetuoasă a lui Mircea Eliade, iar după război a mai şi pierdut timp preţios străduindu-se să supravieţuiască - spiritual şi fizic - persecuţiilor la care l-a supus regimul comunist. în orice caz, până prin 1967-1968 rămăsese un autor de planul doi. Şi se părea că aşa urma să-l înregistreze istoria literaturii române.

Iată însă că dintr-odată, în plină senectute, pentru Edgar Papu a început a doua tinereţe. Sau poate doar s-a declanşat acea melancolică şi misterioasă revărsare de frumuseţe a declinului, pe care el însuşi o descrie în paginile despre baroc: "în clipa când un simplu val coboară şi se sparge, el are o aparenţă mai somptuoasă nu numai decât atunci când se ridică, ci şi chiar decât atunci când şi-a atins creştetul. Acum el se desfăşoară larg, iar suprafaţa sa, încetând de-a mai fi netedă ca în ritmul ei iniţial, se încreţeşte în reliefuri mărunte de apă şi, în sfârşit, se încununează cu un nimb de spumă." Cert este, în orice caz, că firavul şi delicatul profesor sexagenar se lansează în scrierea unor cărţi de o fastuoasă erudiţie şi de un rafinat lirism livresc, care cuceresc pe toată lumea: Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare, Evoluţia şi formele genului liric, poezia lui Eminescu, Barocul ca tip de existenţă, Existenţa romantică ş.a. Sunt cărţi de o mare densitate a informaţiei culturale şi, în acelaşi timp, deschizătoare de noi perspective în înţelegerea literaturii, cărţi dintre acelea pe care au curaj să le scrie numai tinerii ignoranţi şi savanţii.

O reprezentare h